Primul meu job pe carte de muncă

20170129_202801.jpg

Primul meu job nu este ceva de laudă, însă a făcut parte din viața mea și nu am cum să neg asta. Primul meu job pare atât de “not about me” încât tot timpul am evitat să povestesc despre asta și bineînțeles că nu a apărut niciodată nici măcar în CV-ul pe care l-am prezentat la interviuri.

În Chișinău, chiar dacă e capitală, nu ai multe opțiuni de job, mai ales dacă ești la școală și nu ai o specialitate. Eu eram exact în această situație, aveam 18 ani, eram în clasa 12-a și îmi doream foarte mult să fiu independentă.

Tata se îmbolnăvise grav, iar zilele petrecute acasă deveneau din ce în ce mai tensionante. Tata nu mai putea să fie capul familiei, iar pe umerii mamei se adunau prea multe greutăți.

Mă hotărâsem – trebuie să muncesc ca să fac și eu ceva bani și ca să-mi ocup gândurile cu alte activități. Nu voiam să renunț de tot la școală, dar credeam că voi avea destul de mult timp având în vedere că în clasa a 12-a nu înveți mai nimic nou, e doar o repetiție a anilor anteriori.

De la o colegă, nou venită în clasă, am aflat de oportunitatea de job la Mcdonald’s. Mi-a convenit programul lor de muncă, puteam lucra 4-6 ore pe zi în cursul săptămânii. Restaurantul nu era departe de casă, iar majoritatea angajaților erau destul de tineri.

Am trimis CV-ul, după care în scurt timp m-au invitat la interviu. Acolo mi-au povestit despre  activitatea restaurantului și cum poți să-ți faci o carieră la ei. Condiții de muncă excelente, pe lângă salariul de 6,50 lei MDL pe oră (1,30 RON) îți mai ofereau 3 pahare de Cola sau Sprite pe zi de lucru.

Pentru ca să mă angajez, mi-au spus că este obligatoriu să trec controlul medical (medicina muncii mai serioasă), care m-a costat în jur de 200 lei MDL (banii mei proprii), pentru că se lucrează cu mâncarea.

Odată ce a rezultat că sunt perfect sănatoasă și aptă de muncă, am primit postul de lucrător comercial. Nici acum nu pot să uit cum un coleg spunea că sună foarte bine să ai o astfel de poziție, dă bine la următoarele interviuri.

După ce m-am angajat, șeful de pe atunci (am uitat cum îl cheamă pentru că stau cam prost cu numele) m-a anunțat că voi fi hostess:

– Unei fete drăguțe ca tine i s-ar potrivi să lucreze ca hostess. În principiu, nu e nimic complicat, vei interacționa cu copiii. Avem 2 săli la etajul 2 în care se sărbătoresc zilele de naștere ale copiilor. Va trebui să ai grijă ca să le fie adusă mâncarea și timp de o oră – două să te joci cu ei. Vei vedea, va fi chiar distractiv. Însă, înainte ca să începi să faci asta aș vrea să lucrezi câte un pic în toate departamentele ca să te familiarizezi cu restaurantul, a zis el.

În fiecare zi de muncă aveam câte un “superviser” care îmi spunea ce să fac. Am început cu sala, trebuia să am grijă să fie ordine, apoi am trecut la prepararea hamburgerelor, cartofilor pai, am ajuns și la casierie, interacțiune directă cu clienții, ceea ce pentru un angajat la Mcdonald’s însemna nivelul următor în carieră. Când aveau chef, fetele care erau angajate de mai mult timp și fuseseră avansate, își permiteau prea multe, dacă nu găseau pe cineva în secunda dorită, începeau să urle prin “back office”.

Pentru că Mcdonald’s pentru chișinăuieni  nu se considera un restaurant ieftin, clientul era cel mai important astfel rapiditatea deservirii și curățenia restaurantului erau prioritare, iar angajații erau doar niște muncitori care trebuiau să îndeplinească ordinele celor superiori. Sunt curioasă dacă după mai bine de 10 ani s-a mai schimbat ceva.

Îmi venea să plâng, nu era ușor.

Când am început să fiu hostess, lucrurile s-au îmbunătățit un pic. Interacționam cu părinții și copii lor care veneau să-și sărbătoreasca ziua de naștere. De la alte angajate hostess am învățat ce jocuri să fac per categorii de vârste. Puneam muzică și dansam cu ei, iar la sfârșit le desenam fețele și mâncam tortul.

Și totuși, era obositor. Dimineața la școală, după masă la lucru, iar seara îmi pregăteam lecțiile pentru următoarea zi. Am rezistat 3 luni, perioadă în care am acumulat 2949, 87 lei MDL (~ 590 RON).

A fost o experiență și asta, am învățat că banul nu se câștigă așa ușor și totodată m-a motivat să studiez ca să ajung și eu cineva în viață.

P.S. Am băut atât de multă cola că nici până acum nu vreau să îi mai simt gustul. În schimb anul acesta am riscat să mănânc pentru prima dată hamburger (după ce vezi din ce se face, nu prea mai ai chef să-l mănânci).

 

 

Înotul – profesia pe care am ratat-o

Această poveste este despre o activitate pe care am practicat-o mai mulţi ani şi aşa va rămâne în istoria vieţii mele pentru totdeauna. Este vorba de înot. Pentru mine înotul nu a reprezentat doar un sport, a fost mult mai mult de atât, iar povestea începe aşa…

Era o zi de lucru pentru tatăl meu. El fiind insoțitor de vagon pe distanţe mari, adesea făcea cunoştinţă cu oamenii cu care se intersecta. În ziua aia, tot vagonul lui era plin de un grup de tineri care mergeau la competiţii în Rusia, astfel a ajuns tata să facă cunoştinţă cu directorul unui bazin de stat din Chişinău.

– Am două fetiţe şi mi-ar plăcea să practice şi ele înotul. Oare aş putea să le aduc la voi, a întrebat tata.

– Da desigur, câţi ani au? Noi avem două bazine: unul pentru copii mai mici şi un bazin olimpic.

– Cea mai mare are 6 ani, iar ce mai mică are 4, a răspuns tata.

– Atunci te aştept să vii cu ele de săptămâna viitoare, începem cu bazinul mic.

Zis şi făcut. Când a ajuns tata acasă, ne-a spus vestea. Eram bucuroase pentru că apa ne plăcea enorm de mult, puteam să ne bălăcim în mare o zi întreagă şi abia aşteptam să mergem la bazin.

Bazinul comunist nu era scump, iar tata era foarte mulţumit pentru că îi plăcuse de domnul director şi avea încredere în el.

Nu a durat mult timp şi ne-au transferat la bazinul olimpic. Aveam 7 ani iar sora 5, eram printre cele mai tinere acolo. Aveam şi un antrenor, Nadejda Anatolievna, o doamnă care vorbea în rusă, estimez că avea în jur de 40 ani, drăguţă, dar şi foarte serioasă faţă de munca sa.

Sora mea a renunţat la înot din cauza unor probleme de sănătate, iar eu am continuat să merg singură. Îmi plăcea să înot destul de mult, însă adesea mă simţeam singurică. Fiind cea mai tânără pe acolo, cei mai mari nu erau interesaţi să intre în vorbă, câteodată erau chiar rautăcioşi fără niciun motiv.

Eu îndeplineam fără abateri toate instrucţiunile oferite de Nadejda Anatolievna, astfel că ea văzuse potenţial în mine. Am fost trecută pe lista sportivilor care se antrenează gratuit. Mergeam de 3 ori pe săptămână, învăţasem să înot foarte bine bras, crawl, spate (eu le spuneam “kroli”, “melnitza” – aşa cum mă învăţase antrenoarea, în rusă), doar la stilul fluture, din cele 4 stiluri de înot fundamentale, am rămas la nivelul începător. Eram foarte sârguincioasă chiar dacă la vârsta mea era mai greu să fii concentrat. Nu îmi amintesc neapărat să mă fi lăudat antrenoarea, însă îi spunea mamei despre performanţele mele.

– I-am spus Cristinei să facă 40 de bazine astăzi (în glumă) dar se pare că ea nu şi-a dat seama şi a executat tot fără nicio pauză şi nici un reproş. Presimt un potenţial în ea, a spus Nadejda Anatolievna.

Când mergeam sâmbăta şi eram aproape singurică în bazin, îmi imaginam că un crocodil ar putea să treacă pe lângă mine şi atunci ce mă fac. Astfel, ca să nu ajungă la mine, măream viteza şi se pare că niciun crocodil nu m-a prins. 😀

Am participat şi la competiţii, fără ca să ştiu de ele. Simplu, veneam la bazin şi mă punea antrenoarea să înot alături de alţi copii din categoria aceleiaşi vârste.

Îmi plăcea să înot, însă nu mai puteam respira de la mirosul clorului. Deasemenea, mă supăram când antrenoarea mă punea să îmi dau bustierul jos, în percepţia ei eu eram mică, însă asta nu se identifica cu percepţia mea.

bazin
Eu, cu bustier, in perioada in care practicam inotul.

Astfel, am frecventat câţiva ani înotul până în momentul în care am prins curaj şi le-am spus părinţilor că nu mai vreau să fiu o sportivă profesionistă. Bineînţeles că au urmat multe discuţii cum că ratez să-mi dezvolt o carieră sportivă, dar ce ştiam eu, tot mică eram şi habar nu aveam ce însemna cu adevărat o carieră.

Când a aflat, Nadejda Anatolieva, era foarte întristată, aşa că mi-a propus să fac o pauză, o săptămâna, două, o luna, două…iar eu tot nu şi nu.

Anii treceau, iar părinţii, mai ales când vedeau competiţii sportive la televizor, îşi imaginau cum puteam să fiu şi eu una din sportivele de la TV.
Câteodată mă gândeam şi eu la asta, regretam puţin.

În concluzie, aş vrea să spun că sunt foarte bucuroasă că am învăţat să înot atât de bine şi totodată sunt bucuroasă că am fost lăsată să îmi hotărăsc singură soarta, atât de mică fiind, tot eu am fost aia care am avut ultimul cuvânt. Mulţumesc părinţilor pentru aceasta. Pentru cei care sunt părinţi sau pentru viitori părinţi, e bine să vă implicaţi în activităţile copiilor, însă, cred că, e şi mai bine când deciizile finale sunt luate de ei.

 

 

 

“Start-up” a la Chișinău

 

SANYO DIGITAL CAMERA
Sursa poză: www.wikimedia.org. Piața Centrală din Chișinău, locul unde se comercializa marfa.

Eram anul doi de facultate, locuiam singură. Cei mai apropiați mie erau departe pe atunci. Sora era plecată la Cluj la studii, iar mama era în străinătate pentru că după criza din 2008 rămăsesem mult pe minus și ăsta era unicul mod prin care puteam ieși din datoriile enorme ce ni s-au adunat. Fiind singură, trebuia cumva să mă întrețin însă pentru aceasta nu aveam mult timp la dispoziție având în vedere că învățatul era prioritatea numărul unu pentru mine.

Așa începe povestea mea de afaceristă fără parteneri. Afacerea nu era pe acte și nici nu era ceva smart sau inovativ, însă mie mi-a rezolvat multe probleme în momente mai grele.

Ce făceam efectiv și cum câștigam aproximativ 2000-3000 lei moldovenești lunar în perioada rece a anului?

Făceam comerț de “stanuri” – din DEX STAN ~uri n. pop. partea unei rochii sau cămăși femeiești, care acoperă corpul de la talie în sus. Noi ne refeream la veste groase din blană artificială care erau folosite mai des de persoanele de la țară ce aveau gospodării. Erau destul de populare și cerute pe vremea aia, iar procesul era următorul:

piata-centrala
Sursa poză: www.tripadvisor.com. Doamna este îmbrăcată în stan.

Sunam în Belorus la producătorii de stanuri și comandam maxim 10 la dimensiunile dorite. Datele de contact mi-au rămas moștenire de la părinți, tata îi cunoștea personal pentru că fusese de nenumărate ori dupa marfă acolo.

Banii de marfă îi trimiteam cu trenul, ruta Chișinău – St. Petersburg, prin însoțitori de vagon pentru 10-15-20 lei moldovenești per produs, prețul creștea periodic. Înainte de a pleca, mama îmi lăsase câteva contacte ale însoțitorilor de vagon, ea le-a primit de la tata, iar tata era fost coleg cu ei. Însă odată contactați am primit vestea proastă că nu mai activează în domeniul respectiv. Așa că am mers pe peron, i-am abordat pe cei care mi s-au părut mai OK (bazat pe prima impresie). Desigur că am fost respinsă de majoritatea, alții îmi cereau un preț prea mare. Dar dintre toți s-au găsit și câțiva care au acceptat, presupun că și ei și-au dat acordul prin aceeași primă impresie creată. Așa că am încheiat contract verbal.

Celor din Belorus le spuneam ziua în care vor primi banii și prin ce persoană i-am trimis. Ei la rândul lor îmi trimiteau marfa în aceeași zi și prin aceeași persoană. Traseul rutei era lung astfel că dura 4 zile până la întoarcere.

Seara trimiteam banii, iar peste 4 zile, dimineața la 6 eram pe peron să îmi iau marfa. Stanurile nu erau grele însă erau voluminoase, așa că aveam o geantă enormă pentru ca ele să încapă acolo. Atunci era și momentul cel mai riscant și periculos, teoretic, pentru că aveam voie să transport maxim 5 produse, tot ce era mai mult însemna afacere și necesita acte sau, mai corect spus, necesita mită în buzunarele polițiștilor de la gară. Eu nu îmi permiteam să fac asta dar nici să le respect condițiile, îndeplinirea lor ar însemna falimentul meu iar eu clar nu îmi doream asta.

După ce pasagerii coborau cu bagaje, eu fuguța urcam și îmi aranjam marfa rapid în geantă. Dacă reușeam să fac asta repede aveam mari șanse să mă strecor printre restul pasagerilor și să trec neobservată. Spre norocul meu, am reușit de fiecare dată.

De la gară până la piață erau 3 stații, locul în care îmi lăsam marfa. Cunoșteam oameni de acolo care erau drăguți să mă ajute astfel că le predam marfa la realizare (termenul folosit pentru a ne referi că banii pentru marfa oferită îi primeam numai după ce vânzarea era efectuată). Acești vânzători de la piață își lăsau și ei un comision simbolic.

După ce îmi predam marfa, mergeam liniștită și transpirată acasă ca ulterior să merg la facultate.

Rapoartele financiare, cu alte cuvinte intrările/ieșirile erau cu grijă scrise într-un caiețel. Făceam aproximativ 80-100 lei moldovenești profit per stan. La sfârșit de lună trăgeam linia și eram bucuroasă că reușeam să ajung atâta pe plus.

Undeva 3-4 ani a durat afacerea mea, era un venit în plus chiar și pe timpul când mă angajasem, doar nu prea e posibil la Chișinău să te întreții cu un singur salariu.

Puțini știau că fac asta, de fapt nici nu voiam să afle cineva, totuși, o domnișoară de oraș nu era chiar fain să își care marfa așa de la gară la piață. Însă acum, după atâția ani, constat că istorioara mea este una dintre multe alte povești similare de afaceri din Chișinău. Și cel mai important este că această mică “afacere” riscantă m-a ajutat să nu mă concentrez pe lipsurile mele ci pe ce era cu adevarat important, adică pe studii.

Mulțumesc tuturor participanților acestui proces de comercializare, chiar dacă probabil niciodată nu veți citi această istorioară, aș vrea să știți că afacerea mea nu era realizabilă fără voi.

Oare anul nou ce vine va fi mai bun decât cel trecut?

gyvmk5ppdxi-coley-christine

Sunt mulți ani deja de când sărbătoresc Anul Nou. Statistic vorbind aproximativ jumătate din viață s-a strecurat prin acești ani vechi și noi.

Probabil de aceea îmi pun întrebarea: oare anul nou ce vine chiar va fi mai bun decât cel trecut?

Noi toți ne urăm un an nou ce vine mai frumos, mai prosper, fericit și multe altele. Anul nou ne dorim să fie mult mai bun decât cel ce a trecut. Și eu fac asta, din suflet le urez tuturor să înceapă anul cu dreptul, din 1 ianuarie să pună prima cărămidă întru realizarea unui an mai prosper.

Se spune că așa cum întâlnești anul nou, așa va continua tot restul anului. Dar este adevărat oare? Eu zic că depinde, la fel cum depinde foarte mult de noi dacă anul nou ce vine va fi mai bun decât cel trecut.

În 30 decembrie mi-am analizat anul vechi, câte din obiective mi-au fost realizate. Asta, cred eu, este una din modalitățile prin care ne dăm seama dacă anul vechi a fost mai bun decât anul celălalt vechi.

Așa că dacă anul 2017 va fi într-adevăr mai bun decât cel trecut o să aflăm peste 365 zile, între timp vă urez să nu așteptați, începeți de astăzi să vă transformați zilele în ceea ce cu adevărat vă doriți.