La cireșe

Mulți dintre noi au avut experiența lui Ion Creangă, am avut-o și eu, însă acest articol nu este despre furatul cireșelor.

Ieri am fost în piața micuță din cartier și am cumpărat un kilogram de cireșe cu 16 lei românești. Mai exact a fost 1010 gr, s-au cel puțin așa am observat pe cântarul electronic. Am plătit banii doamnei vânzătoare și am plecat rapid acasă să le savurez. Între timp mi-am amintit…

Piața Centrală din Chișinău, un teritoriu enorm, întins pe cel puțin patru străzi, avea un spațiu special amenajat pentru fructe și legume. Câțiva dintre vânzători erau oameni ce comercializau rodul muncii lor, însă majoritatea erau “perekupșiki” (așa le spuneam noi comercianților din piață, este un cuvânt rusesc “перекупщик”, pare a fi mai sugestiv pentru moldoveni).

De mică, mama mă lua la piață ca să mă învețe să fac cumpărături. Când ajungeam la fructe și legume, necesita o atenție maximă. Erau multe opțiuni din care puteam alege, nu degeaba înainte lumea spunea: Moldova, raiul fructelor.

Prima etapă consta din alegerea fructelor, nu neaparat să fie cele mai frumoase, dar culoarea, de exemplu, putea fi un indicator despre cât de copt este fructul. În paralel ne uitam și la preț. Apoi urma gustarea propriu-zisă a lor, să verificăm dacă sunt bune. După ce le cumpăram, ultima etapă era să ne asigurăm că am primit exact kilogramele pentru care am plătit. Mulți vânzători veneau cu cântarele lor de acasă și făceau tot felul de șmecherii ca să iasă ei în câștig. Astfel, am fost învățată de mama, să nu cred ce arată pe cântar, să pun la îndoială ce zice vânzătorul. Ultima etapă era să cântărim cu mâna acea pungă cu fructe, dacă nu părea să fie cât trebuie, mergeam la cântarul pieței care ne arăta kilogramele corecte. În cele mai dese cazuri diferența era de 100-200grame. În bani, însemna ceva, mai ales pe acele vremuri, astfel că trebuia să fim foarte atente.

Cu kilogramele grele ne îndreptam spre casă pentru a le savura…

P.S. Am uitat să menționez, dacă luam mai mult, fără tehnica negociatului nu puteai porni la piață. Am învățat-o și pe asta. 😉

 

Înspre Kaliningrad cu peripeții

Nu am mai fost de mulți ani la Kaliningrad. Eu și sora mea ne doream foarte mult să mergem, dar mai mult decât noi își dorea tata pentru că patria este patrie.

Însă acest subiect ne măcina foarte mult, mai ales din momentul în care nu se mai făceau călatorii directe Chișinău – Kaliningrad, nici cu trenul, nici cu avionul.

Eram în vara anului 2004 și eu am decis – plecăm la Kaliningrad. Tot ce părea o problemă, în capul meu, se aranja frumos pe raftul: “se rezolvă”. Am comunicat acest mesaj cu entuziasm și putere de convingere părinților și surorii. Vestea părea bună, însă puțin realizabilă pentru oamenii care nu au un buget special creat pentru vacanțe. Totuși, cu multe dezbateri, am hotarât toți că trei dintre noi vor merge. Mama era cea care trebuia să rămână acasă.

Bagajele s-au făcut rapid, cu câteva zile înainte de plecare.

Transportul era problema cea mai mare. S-a hotărât că tata face rost de bilete de tren până în Minsk, Belorus, ceea ce s-a rezolvat rapid, pentru că pe atunci tata a fost angajat al Căii Ferate din Moldova. Mai greu era cu Minsk – Kaliningrad, nu puteai gasi oferte online, iar cele ale agențiilor erau foarte scumpe. Lucrând în domeniul transporturilor, s-a gândit tata că rezolvăm cumva pe loc și astfel am pornit la drum…

Am ajuns în Minsk conform planului stabilit. Însă acolo am aflat că nu putem merge cu trenul, pentru că Lituania devenise membră EU. Singura modalitate de a ajunge la destinație cu trenul era să ne facem vize ceea ce era imposibil de făcut într-o zi.

După un timp de gândit și analizat, am prins curaj și am hotărât să ne căutăm norocul la aeroport. Eu tot speram că se rezolvă, tata fuma țigară după țigară, nu îl mai văzusem să facă așa vreodată.

Am ajuns la aeroportul micuț din Minsk, o parte din clădire era în reparație.

Tata a mers să caute soluții, noi așteptam.

– Nu ne lasă, a zis tata.

Nu îmi aduc bine aminte toate motivele, însă unul din ele era suma exagerat de mare de plătit, nu ne puteam permite.

Tata i-a spus toată povestea domnului cu care a vorbit.

“Nu am mai fost de foarte mulți ani acasă. Sunt cu fiicele mele care și ele vor să-și viziteze rudele. La înmormântarea bunicii lor nu au putut veni, măcar mormântul să-l viziteze. Am făcut deja mai bine de jumătate de drum…uite, acolo sunt fetele mele…” și multe altele a zis tata pentru a negocia un preț mai realist.

Domnul i-a zis să revină mai târziu, între timp vede cu ce ne poate ajuta. Se pare că ne-a urmărit cum stăm triste pe scaunele aeroportului din Minsk. Peste câteva ore când a mers tata la el a zis că ne-a găsit un zbor mai ieftin pentru următoarea zi. Ceea ce însemna să petrecem o noapte în Minsk.

Era încă ziuă. Am luat biletele de avion și am mers să ne plimbăm un pic prin frumosul centru al orașului Minsk. Un pic comunist, dar drăguț să vezi străzi de 5 ori mai late decât cele de acasă. Când s-a făcut întuneric, tata a zis să mergem la gara feroviară, pe acea vreme, era proaspăt renovată. Nici vorbă de hotel, nu ne puteam permite. Noi eram gata să facem acest sacrificiu ca să ajungem la destinație, astfel că am mers în camera de așteptare, iar când ne-a luat somnul am adormit pe băncile disponibile. Partea bună era că nu doar noi eram într-o astfel de situație, însă pentru mine și sora mea era o nouă experiență. Nu a fost nici pe aproape lux, însă nici rău nu a fost, am rezistat.

Dimineața devreme am pornit spre aeroport, acolo, surpriză, am aflat că zburăm cu un avion foarte vechi și micuț, în rusă e poreclit “kukuruznik”. Am stat în față și toate orele în care am zburat am ascultat acel zgomot insuportabil de la motorul avionului. Și până în zilele de azi evit să ocup locurile din față din avion.

Am ajuns, într-un final! Verișoara Natașka, verișorul Sirioja, mătușa Tania ne așteptau la aeroport. Ceilalți ne așteptau cu nerăbdare acasă.

La întoarcere, nu îmi aduc aminte exact cum a fost, știu sigur că am avut mai puține peripeții și nici nu mai conta, pentru că obiectivul a fost îndeplinit.

P.S. De atunci am mai fost o singură dată în Kaliningrad, acum 4 ani.