Colțunași cu brânză

Sursa: http://jurnalderetete.md/

De mică mi-a placut să gătesc, cred că am moștenit această îndeletnicire de la mama.

Atunci când mama pregătea aluatul pentru copturi, trebuia neaparat să îmi dea și mie o bucățică, să fac și eu hulubași pe care numai eu urma să îi mănânc. Păi, normal, dupa atâta jucat în aluat cine mai voia să le mănânce. 😀

Așa a început cariera mea de gospodină. Da, carieră, pentru că în Moldova, era foarte important să te pricepi la treburile casei, doar astfel aveai șansa să ai o familie fericită și un soț pe cinste. Nu toate familiile gândeau așa, dar noi aveam o influență puternică din partea mamei care a crescut la țară împreună cu patru frați.

Cu timpul, viziunea mi s-a mai schimbat, însă pasiunea pentru gătit tot mi-a rămas.

Aveam aproximativ 14 ani, din ce-mi aduc aminte. În acea perioadă, părinții petreceau multă vreme la țară, în satul Bardăr, la bunicii Gheorghe și Ioana. Era un fel de hobby pentru ei, munceau pământul ca să avem legume de calitate. Nu era departe de oraș, astfel că aceste călătorii erau accesibile pentru ei.

Părinții erau plecați, iar eu mi-am propus să gătesc colțunași cu brânză. Având dezvoltate abilitățile de a mă juca cu aluatul, am calculat că nu îmi va fi greu să fac asta. În plus, aveam toate ingredientele: ouă, faină, brânză de vaci, sare.

Mai întâi am pregătit aluatul, apoi umplutura. Am întins aluatul, mama m-a învățat că aluatul trebuie să fie cât mai subțire. Cu ajutorul unui pahar am decupat formele. Peste fiecare cerculeț am pus brânză, mie imi place să fie din abundență ca să simt ce mănânc, nu doar aluat uscat. Am lipit frumos cerculețele și prima tură de colțunași am pus-o la fiert într-o cratiță cu apă. Când am crezut că sunt gata, am strecurat apa și i-am amestecat cu un pic de unt. Important de menționat că între toate aceste etape am tot gustat din aluat (da, pe vreme aia îmi plăcea aluatul) și brânză, colțunașii, ca să mă asigur că totul e OK.

Sursa: http://jurnalderetete.md/
Sursa: http://jurnalderetete.md/

La ultima etapă, pe când am gustat colțunașii, mi-am dat seama că nu erau buni, nu înțelegeam de ce, am gătit după rețeta mamei. Eram tristă și dezamăgită…

Tot în acel moment, a ajuns tata acasă, a cumpărat ceva din oraș și a venit pe la noi să ne salute.

S-a bucurat când a văzut colțunașii, însă eu i-am spus că nu au ieșit așa cum trebuie, am dat vina pe făină și am zis că ar fi mai bine să îi arunc.

– Lasă că le duc bunicilor, ei nu sunt așa de pretențioși, a spus tata.

Zis și făcut. Le-am pus pe toate într-un borcan și a plecat tata grăbit.

Peste câteva ore mă sună mama:

– Mulțumesc puiul mamei. Vai, ce buni au fost colțunașii, așa de buni încât ne-a fost greu să îi împărțim cu bunicii. Împreună cu tatăl tău și tanti Zina (sora mamei), i-am devorat un doi. Mulțumesc că ai grijă de noi.

Aparent tata uitase să le spună că erau pentru bunici.

P.S. Despre cum am gătit prăjitură fără faină, la vârsta de 6 ani, aș putea să vă povestesc într-un alt articol.

Hot Dog Ucrainean

Săptămâna mult aşteptată de vacanţă, de obicei, ne-o petreceam la mare în Ucraina. Koblevo, Odessa, Bugaz, Primorsc, Zatoka era lista de staţiuni pe care le-am vizitat pe parcursul anilor.

Ţin minte că într-un an am descoperit hot dog-ul, iar la mare era motivul cel mai potrivit pentru a-l savura. De ce? Pentru că doar atunci, dacă era un an norocos, mama avea puşculiţa cu bănuţi special rezervată pentru astfel de cheltuieli.

Hot dog-ul nu e sănătos, hot dog-ul este fast food, hot dog-ul este ceva “basic” – toate astea nu ne-au trecut prin cap în niciun moment.

Îmi amintesc foarte bine, chiar dacă a fost mai mult de 10 ani în urmă, cum am rezervat o seară, din cele 7 zile de vacanţă, pentru savurarea gustării.

Ce putea fi mai simplu decât o bucată de pâine în care se punea maioneză, ketchup, un pic de varză, morcov coreean (în rusă: koreiskaya markovka) şi faimosul crenvurșt (noi spuneam, greșit: crenvușcă). Fiecare membru al familiei a primit câte o porție de la chioșcul de lângă plajă şi astfel cu mâncarea “specială” (aşa credeam noi pe atunci) am continuat plimbarea în staţiunea ucraineană.

Pare ciudat să scriu despre asta, având în vedere că acum la fiecare colţ găseşti shaormerie/fast-food la preţuri mici comparativ cu ce găseşti în restaurante, şi totuşi, dacă îmi amintesc bine, câtă bucurie aveam că ne-am permis să ne cumpărăm şi noi câte un hot dog. Când eram copii, de restaurante nici nu era vorba, tot ce ştiam era mâncarea gătită de mama acasă (în prezent, rămân surprinsă de fiecare dată când sunt la restaurant şi aud cum un copil ştie cu exactitate ce să comande menţionând titlu scris în meniu, de parcă merge acolo zilnic).

Aici nu a fost sfârşitul poveştii, ne-a plăcut atât de mult, încât am decis să investim nişte bănuţi acasă pentru a cumpăra ingredientele necesare şi a prepara câte hot dog-uri vrem noi ca să ne săturăm pe adevărate.

Aşa am şi făcut, mâncarea specială a devenit o reţetă simplă şi astfel îmi aduc aminte de cea de a doua bucurie pe care am avut-o, hot dog-ul ucrainean s-a transformat în hot dog homemade. 🙂

Înspre Kaliningrad cu peripeții

Nu am mai fost de mulți ani la Kaliningrad. Eu și sora mea ne doream foarte mult să mergem, dar mai mult decât noi își dorea tata pentru că patria este patrie.

Însă acest subiect ne măcina foarte mult, mai ales din momentul în care nu se mai făceau călatorii directe Chișinău – Kaliningrad, nici cu trenul, nici cu avionul.

Eram în vara anului 2004 și eu am decis – plecăm la Kaliningrad. Tot ce părea o problemă, în capul meu, se aranja frumos pe raftul: “se rezolvă”. Am comunicat acest mesaj cu entuziasm și putere de convingere părinților și surorii. Vestea părea bună, însă puțin realizabilă pentru oamenii care nu au un buget special creat pentru vacanțe. Totuși, cu multe dezbateri, am hotarât toți că trei dintre noi vor merge. Mama era cea care trebuia să rămână acasă.

Bagajele s-au făcut rapid, cu câteva zile înainte de plecare.

Transportul era problema cea mai mare. S-a hotărât că tata face rost de bilete de tren până în Minsk, Belorus, ceea ce s-a rezolvat rapid, pentru că pe atunci tata a fost angajat al Căii Ferate din Moldova. Mai greu era cu Minsk – Kaliningrad, nu puteai gasi oferte online, iar cele ale agențiilor erau foarte scumpe. Lucrând în domeniul transporturilor, s-a gândit tata că rezolvăm cumva pe loc și astfel am pornit la drum…

Am ajuns în Minsk conform planului stabilit. Însă acolo am aflat că nu putem merge cu trenul, pentru că Lituania devenise membră EU. Singura modalitate de a ajunge la destinație cu trenul era să ne facem vize ceea ce era imposibil de făcut într-o zi.

După un timp de gândit și analizat, am prins curaj și am hotărât să ne căutăm norocul la aeroport. Eu tot speram că se rezolvă, tata fuma țigară după țigară, nu îl mai văzusem să facă așa vreodată.

Am ajuns la aeroportul micuț din Minsk, o parte din clădire era în reparație.

Tata a mers să caute soluții, noi așteptam.

– Nu ne lasă, a zis tata.

Nu îmi aduc bine aminte toate motivele, însă unul din ele era suma exagerat de mare de plătit, nu ne puteam permite.

Tata i-a spus toată povestea domnului cu care a vorbit.

“Nu am mai fost de foarte mulți ani acasă. Sunt cu fiicele mele care și ele vor să-și viziteze rudele. La înmormântarea bunicii lor nu au putut veni, măcar mormântul să-l viziteze. Am făcut deja mai bine de jumătate de drum…uite, acolo sunt fetele mele…” și multe altele a zis tata pentru a negocia un preț mai realist.

Domnul i-a zis să revină mai târziu, între timp vede cu ce ne poate ajuta. Se pare că ne-a urmărit cum stăm triste pe scaunele aeroportului din Minsk. Peste câteva ore când a mers tata la el a zis că ne-a găsit un zbor mai ieftin pentru următoarea zi. Ceea ce însemna să petrecem o noapte în Minsk.

Era încă ziuă. Am luat biletele de avion și am mers să ne plimbăm un pic prin frumosul centru al orașului Minsk. Un pic comunist, dar drăguț să vezi străzi de 5 ori mai late decât cele de acasă. Când s-a făcut întuneric, tata a zis să mergem la gara feroviară, pe acea vreme, era proaspăt renovată. Nici vorbă de hotel, nu ne puteam permite. Noi eram gata să facem acest sacrificiu ca să ajungem la destinație, astfel că am mers în camera de așteptare, iar când ne-a luat somnul am adormit pe băncile disponibile. Partea bună era că nu doar noi eram într-o astfel de situație, însă pentru mine și sora mea era o nouă experiență. Nu a fost nici pe aproape lux, însă nici rău nu a fost, am rezistat.

Dimineața devreme am pornit spre aeroport, acolo, surpriză, am aflat că zburăm cu un avion foarte vechi și micuț, în rusă e poreclit “kukuruznik”. Am stat în față și toate orele în care am zburat am ascultat acel zgomot insuportabil de la motorul avionului. Și până în zilele de azi evit să ocup locurile din față din avion.

Am ajuns, într-un final! Verișoara Natașka, verișorul Sirioja, mătușa Tania ne așteptau la aeroport. Ceilalți ne așteptau cu nerăbdare acasă.

La întoarcere, nu îmi aduc aminte exact cum a fost, știu sigur că am avut mai puține peripeții și nici nu mai conta, pentru că obiectivul a fost îndeplinit.

P.S. De atunci am mai fost o singură dată în Kaliningrad, acum 4 ani.

 

Curățenie generală

IMG_0060

În perioada celor 7 ani de acasă, am învățat de la părinți ce înseamnă curățenia.

Regulile curățeniei în casă erau stabilite de mama și învățate de noi puțin câte puțin. Am ajuns să ne placă, chiar dacă procesul de a face curățenie nu este plăcut pentru copii cât și pentru cei maturi.

Dacă ne place așa de mult curățenia, de ce să nu ne asigurăm că bunicii au o casă și ogradă curată, mi-am pus întrebarea eu împreună cu sora mea și verișoarele mele care au avut parte de aceeași educație. Bunicii erau bătrâni și din păcate nu mai aveau puterile necesare să se ocupe, cum trebuie, de gospodărie.

Urma să se întâmple în vacanța de vară și chiar dacă pare un pic ciudat, noi ne-am pus serios pe treabă și am stabilit, din timp, un PLAN. Am hotărât să petrecem două săptămâni la țară, am cumpărat toate ustensilele necesare, am urcat în autobuz și am pornit la Bardar (așa se numește satul).

Desigur, ăsta nu era singurul scop de a merge la țară, însă era unul dintre cele mai bine conturate (oare de unde aveam atâta motivație, mă întreb :D).

Casa bunicilor era mare, însă, așa cum se întâmplă de obicei la bătrâni, ei ocupau doar o cameră din tot spațiul disponibil. Acea odaie se numea “kuhnya” (în România se zice – konyha, din maghiară, însă noi am preluat cuvântul de la ruși). Astfel, am început cu această cameră în care se făceau de toate: se dormea, se mânca, se odihnea, se gătea, etc.

Astăzi spălăm aragazul și chiuveta, mâine ștergem praful și măturăm, poimâine spălăm geamuri și ușile… așa a trecut prima săptămână. În cea de a doua, ne-au venit în ajutor și părinții, curățenia s-a transformat într-o mini-reparație.

Pe lângă a învăța să facem curățenie, astfel, am fost învățați (inconștient) că rezultatul dorit se obține prin muncă. Ce plăcut a fost să vedem rezultatul final!

Sper că bunicii au fost mulțumiți și mândri de nepoții lor.

P.S.  Dedicat bunicilor. 

Peste o săptămână de după Paști, în Republica Moldova se sărbătorește Paștile Blajinilor, zi în care se pomenesc morții și se dă de pomană. 

 

 

La Internet café

 

computers_article_full
Sursa: www.keyword-suggestions.com

 

Erau primele lecții de informatică la școală.

Un cabinet enorm și un singur calculator la 20 de elevi care era plasat în celălalt colț al cabinetului, probabil ca să avem cât mai puțin acces la el. Un prof bătrân și înfricoșător avea responsabilitatea de a ne învăța ce înseamnă calculatorul și la ce bun folosește el. Pentru prima parte: “ce înseamnă calculatorul”, domnul profesor, care poate fi numit Hitler, a decis să ne dicteze teorie.  Eram obligați să o notăm în caiețele pentru ca la următoarea lecție să îi spunem pe de rost tot ce ne-a dictat. Din ce învățasem pe de rost atunci, îmi aduc aminte doar de “șoricel”.

La partea cu: “la ce bun folosește calculatorul”, nu cred că s-a descurcat mai bine. De fapt nu s-a descurcat deloc, mai ales că era un singur calculator pentru toată clasa. Însă, noi eram tineri și curioși, auzisem mai multe despre calculatoare, iar în oraș s-au deschis mai multe Internet café-uri.

Împreună cu prietena mea, am convins un coleg de clasă să meargă cu noi la Internet café și să ne arate ce putem face cu calculatorul. Tatăl lui era profesor de informatică și era norocosul care avea calculator acasă.

Dacă nu greșesc, 7 lei moldovenești costa ora. Am împărțit suma în jumătate cu prietena mea și am mers la un Internet café care, din cele auzite, părea să fie OK.

Ce minunății erau calculatoarele. 

Sala era plină cu oameni care se uitau la ecrane. Colegul nostru care era și el în clasa a 7-a, ne-a explicat rapid și pe scurt cum să îl folosim, iar după aceea a plecat.

Țin minte că nu am înțeles nimic, dar mi se părea captivant și interesant să butonezi și să vezi ceva nou pe ecran. Puteai să scrii ceva și un om virtual să-ți răspundă. Cu grijă navigam pe paginile ce ni le-a deschis colegul nostru, pentru că ne era frică să apăsăm pe ceva și să distrugem tot.

O oră a trecut rapid, însă altele au venit după. Cel mai complicat era să convingem părinții să ne dea bani pentru a merge la Internet café.

Printre aplicațiile accesate erau mIRC, ISQ, mai târziu am aflat și de Google (caută pe Gogle mi-a zis o profesoară). Țin minte că altă dată comunicam cu cineva pe mIRC, mă rugase să îi trimit o poză, în momentul ăla îmi era greu să-mi imaginez cum poți trimite o poză de hârtie prin Internet, mai târziu aflasem și de scaner.

Zâmbesc amintindu-mi câte și mai câte s-au întâmplat. Partea bună este că fără profesor învățasem noua tehnologie, iar acum nici nu-mi imaginez cum am putea să muncim fără calculatoare.

Nici măcar acest articol nu ar fi ajuns instant în alt colț al lumii fără tehnologia de care beneficiem în prezent.

20170405_235759

Înotul – profesia pe care am ratat-o

Această poveste este despre o activitate pe care am practicat-o mai mulţi ani şi aşa va rămâne în istoria vieţii mele pentru totdeauna. Este vorba de înot. Pentru mine înotul nu a reprezentat doar un sport, a fost mult mai mult de atât, iar povestea începe aşa…

Era o zi de lucru pentru tatăl meu. El fiind insoțitor de vagon pe distanţe mari, adesea făcea cunoştinţă cu oamenii cu care se intersecta. În ziua aia, tot vagonul lui era plin de un grup de tineri care mergeau la competiţii în Rusia, astfel a ajuns tata să facă cunoştinţă cu directorul unui bazin de stat din Chişinău.

– Am două fetiţe şi mi-ar plăcea să practice şi ele înotul. Oare aş putea să le aduc la voi, a întrebat tata.

– Da desigur, câţi ani au? Noi avem două bazine: unul pentru copii mai mici şi un bazin olimpic.

– Cea mai mare are 6 ani, iar ce mai mică are 4, a răspuns tata.

– Atunci te aştept să vii cu ele de săptămâna viitoare, începem cu bazinul mic.

Zis şi făcut. Când a ajuns tata acasă, ne-a spus vestea. Eram bucuroase pentru că apa ne plăcea enorm de mult, puteam să ne bălăcim în mare o zi întreagă şi abia aşteptam să mergem la bazin.

Bazinul comunist nu era scump, iar tata era foarte mulţumit pentru că îi plăcuse de domnul director şi avea încredere în el.

Nu a durat mult timp şi ne-au transferat la bazinul olimpic. Aveam 7 ani iar sora 5, eram printre cele mai tinere acolo. Aveam şi un antrenor, Nadejda Anatolievna, o doamnă care vorbea în rusă, estimez că avea în jur de 40 ani, drăguţă, dar şi foarte serioasă faţă de munca sa.

Sora mea a renunţat la înot din cauza unor probleme de sănătate, iar eu am continuat să merg singură. Îmi plăcea să înot destul de mult, însă adesea mă simţeam singurică. Fiind cea mai tânără pe acolo, cei mai mari nu erau interesaţi să intre în vorbă, câteodată erau chiar rautăcioşi fără niciun motiv.

Eu îndeplineam fără abateri toate instrucţiunile oferite de Nadejda Anatolievna, astfel că ea văzuse potenţial în mine. Am fost trecută pe lista sportivilor care se antrenează gratuit. Mergeam de 3 ori pe săptămână, învăţasem să înot foarte bine bras, crawl, spate (eu le spuneam “kroli”, “melnitza” – aşa cum mă învăţase antrenoarea, în rusă), doar la stilul fluture, din cele 4 stiluri de înot fundamentale, am rămas la nivelul începător. Eram foarte sârguincioasă chiar dacă la vârsta mea era mai greu să fii concentrat. Nu îmi amintesc neapărat să mă fi lăudat antrenoarea, însă îi spunea mamei despre performanţele mele.

– I-am spus Cristinei să facă 40 de bazine astăzi (în glumă) dar se pare că ea nu şi-a dat seama şi a executat tot fără nicio pauză şi nici un reproş. Presimt un potenţial în ea, a spus Nadejda Anatolievna.

Când mergeam sâmbăta şi eram aproape singurică în bazin, îmi imaginam că un crocodil ar putea să treacă pe lângă mine şi atunci ce mă fac. Astfel, ca să nu ajungă la mine, măream viteza şi se pare că niciun crocodil nu m-a prins. 😀

Am participat şi la competiţii, fără ca să ştiu de ele. Simplu, veneam la bazin şi mă punea antrenoarea să înot alături de alţi copii din categoria aceleiaşi vârste.

Îmi plăcea să înot, însă nu mai puteam respira de la mirosul clorului. Deasemenea, mă supăram când antrenoarea mă punea să îmi dau bustierul jos, în percepţia ei eu eram mică, însă asta nu se identifica cu percepţia mea.

bazin
Eu, cu bustier, in perioada in care practicam inotul.

Astfel, am frecventat câţiva ani înotul până în momentul în care am prins curaj şi le-am spus părinţilor că nu mai vreau să fiu o sportivă profesionistă. Bineînţeles că au urmat multe discuţii cum că ratez să-mi dezvolt o carieră sportivă, dar ce ştiam eu, tot mică eram şi habar nu aveam ce însemna cu adevărat o carieră.

Când a aflat, Nadejda Anatolieva, era foarte întristată, aşa că mi-a propus să fac o pauză, o săptămâna, două, o luna, două…iar eu tot nu şi nu.

Anii treceau, iar părinţii, mai ales când vedeau competiţii sportive la televizor, îşi imaginau cum puteam să fiu şi eu una din sportivele de la TV.
Câteodată mă gândeam şi eu la asta, regretam puţin.

În concluzie, aş vrea să spun că sunt foarte bucuroasă că am învăţat să înot atât de bine şi totodată sunt bucuroasă că am fost lăsată să îmi hotărăsc singură soarta, atât de mică fiind, tot eu am fost aia care am avut ultimul cuvânt. Mulţumesc părinţilor pentru aceasta. Pentru cei care sunt părinţi sau pentru viitori părinţi, e bine să vă implicaţi în activităţile copiilor, însă, cred că, e şi mai bine când deciizile finale sunt luate de ei.

 

 

 

Moș Crăciun există, nu numai de sărbători

Eram în Rusia, mai exact în Kaliningrad, la marea Baltică. Era vara, cald şi frumos. Kaliningrad este fostul oraş german Königsberg, însă eu l-am cunoscut că fiind parte din Rusia, locul în care s-a născut tata.

Un oraş frumos, curat şi pe vremea aceea încă vizitat de mulţi germani. Marea Baltică e destul de rece comparativ cu altele, însă nouă ne plăcea foarte mult pentru că ne puteam arunca în valurile enorme. Tot pe litoral puteai găsi o grămadă de bijuterii din chihlimbar, dar dacă nu îţi permiteai să cumperi una puteai să găseşti chihlimbar în formă naturală pe mal.

Îmi aduc bine aminte că în ziua aia cu soare bunica ne-a pregătit ceva de mâncare, mama a pus lucrurile în geantă şi am pornit la mare. Bunica a rămas acasă. Din oraş până la plajă ajungeam cu trenul rapid, făceam aproximativ o jumătate de oră.

Odată ajunşi acolo, ne-am bălăcit în mare, ne-am jucat, ne-am învineţit buzele de stat atât în apă, pe scurt, ne-am bucurat de vacanţa făină. Mama avea grijă în tot acest timp ca noi să nu mergem prea departe în apă.

Când se lăsa soarele, am salutat marea şi am mers pe peron să aşteptăm trenul. Ceva ne lipsea că să fie ziua de nota zece. Ne doream şi noi ceva bun, măcar o bomboană sau o îngheţată. Banii mamei erau strict pentru biletele de drum, dar asta nu le explici unor copii. Nu ne plângeam căci nu eram alintate, totuși, aşteptam o surpriză, copiii cred în Moş Crăciun pe tot parcursul anului.

Şi uite că nu degeaba. În momentul ăla am observat doi domni care se uitau zâmbind la noi, s-au apropiat de mama şi au zis ceva în germană. Nu am înţeles nimic, însă am acceptat cu drag bunătăţile ce ni le-au întins mie şi surorii mele. Ne-au salutat şi au dispărut. Cu grabă am deschis cutiuţa şi am găsit gume, bomboane din alea nemţeşti, de calitate. Mmm, ce bune erau.

Au trecut mai mult de 20 de ani iar eu tot nu pot uita de generozitatea acelor domni. Aşa ceva cu siguranţă nu se putea întâmpla în Republica Moldova pe vremea când totul era un deficit.

– Vă mulţumesc, să ştiţi că mi-aţi umplut sufletul de bucurii. Ani de zile mi-am tot amintit de voi.

Iar pentru că bunătatea este molipsitoare, am urmat exemplul lor. Sunt mare şi mă bucur că acum pot să fac şi eu măcar câţiva copii fericiţi. De Crăciun, fac cadouri unor copii pe care nu-i cunosc însă sunt sigură că se vor bucura enorm de surprizele lui “Moşu” pentru că au fost cuminţi şi merită.

Crăciun fericit tututor! Şi nu uitaţi, un mic dar poate schimba viaţa unui sufleţel ce acum are nevoie de ajutorul nostru.

xxmszprm_ck-caleb-woods

Prima noastră bicicletă de oameni mari

Aveam 10 ani şi de un lucru eram sigură: vreau o bicicletă. Desigur că şi sora mea mai mică era convinsă de acelaşi lucru. Tata avea rolul de Moş Crăciun, iar noi știam că dacă eşti copil cuminte ai toate şansele să ţi se îndeplinească dorinţele.

Învăţasem să pedalez, sora mea la fel. Nici nu mai ştiu cine a contribuit cel mai mult, dar îmi aduc aminte sigur că am folosit bicicleta verișorilor mai mari şi că părinţii şi-au dedicat ceva timp să ne înveţe. Fiind copii, probabil am învăţat destul de rapid să mergem pe bicicletă. Terenul dedicat procesului de învăţare era “ploshadka” (din rusă: spaţiu de joacă, curte).

Odată ce m-am învăţat, îmi plăcea la nebunie, dar ghinion – nu aveam bicicletă. Noroc de tata care într-o zi cu voie bună a spus:

– Scumpele tatei, o să vă cumpăr bicicletă.

Ce rău îmi pare că în momentul ăla nu am cerut un “deadline”, dar copil fiind de unde să o mai ştiu şi pe asta. L-am crezut pe cuvânt, mai ales că serviciul lui implica călătorii permanente în Rusia, Belarus unde auzisem că se produc biciclete tare faine.

Eram un copil visător şi optimist, credeam fără îndoieli că voi avea bicicletă cât de curând.

A trecut un an. Între timp am aflat de o vorbă rusească mai veche “oбещанное 3 года ждут” care spune: “trebuie să aştepți 3 ani pentru realizarea unei promisiuni”. Iar pentru că tatăl meu era rus, aveam şanse mari să se întâmple astfel.

A mai trecut un an, iar vorba aia rusească îmi stătea tot mai pronunţat în cap şi speranţele de a avea o bicicletă se spulberau puţin câte puţin. Când veneau sărbătorile, din nou îmi desenam în cap traseele pe bicicleta mea ideală.

Am ajuns în al treilea an. Era o zi de vară în care am mers să-l întâlnim pe tata, la Gara Feroviară din Chişinău, care se întorcea din delegaţia de serviciu și surpriză – bicicleta AIST era în faţa noastră. De acolo şi până acasă am cărat-o cumva pentru că lanţul nu era uns şi nu puteai să te dai pe ea. Dar asta nu era nicio problema, după atâţia ani…

18nfsfu0qmu-natasza-remesz

Abia când am ajuns acasă, ne-am dat seama că o bicicletă la 2 persoane e cam greu să o împarţi. Într-un final, am stabilit de comun acord că o vom folosi pe rând.

După ce bicicleta era gata pentru utilizare am mers pe terenul unei şcoli la o distanţă de 5 minute de casă, să nu ne vadă alţi copii probabil, şi am dat startul. Făceam câte 2-3 cercuri cu bicicleta pe terenul de alergat. Eram transpirate dar şi cele mai fericite.
Când s-a făcut rece, am depozitat-o în “sarai” (cuv. rusesc, noi îl foloseam când ne refeream la micul nostru depozit în care ne pastram lucrurile mai vechi, zarzavaturile) pentru că acolo eram sigure că va fi în siguranţă. Însă povestea nu se termină aici. Peste câteva luni am mers până în “sarai” să iau ceva, nu puteam crede ochilor, bicicleta nu mai era acolo. O mare tristețe ne-a copleșit sufletele. În momentul ăla, tata nu mai avea încotro şi a fost nevoit să ne spună. A luat bicicleta pentru a se deplasa până la serviciu, câteva minute de neatenţie şi bicicleta noastră mult aşteptată şi mult dorită fusese furată.

– Promit că vă iau alta, a zis tata.

De data aceasta, având lecţia învăţată, am sărit împreună cu sora mea şi am zis: “avem nevoie de 2 biciclete cel târziu până vara ce vine”. Mă întreb dacă învățasem lecția corectă având în vedere că următoarea bicicletă mi-am cumpărat-o după mulți ani și iar îmi fusese furată…

metiska în Chişinăul de altădată

Pe vremea în care nu erau calculatoare în ţara în care am avut norocul să aterizez, când o oră era cât o zi întreagă de astăzi, vai, câte lucruri faine apucam să fac împreună cu copii din ograda vecină.

“Ploshadka” – aşa se numea locul nostru de joacă, e un cuvânt rusesc folosit de către moldovenii micuţi ce eram pe vremea aceea. “Ploshadka” era amplasată lângă strada virgină, virgină pentru că abia reuşeam să vedem câteva maşini în decursul unei zile. Orice maşină era întâmpinată de noi cu multă atenţie şi zâmbete. Evident că nu ne era frică de ele şi nici nu ni se păreau periculoase pentru că noi eram mai mulţi decât ele, noi eram stăpânii acelor străzi pustii din centrul Chişinăului. Străzi înconjurate din toate părţile de case aproape dărăpănate, case în care locuiam şi noi. Eram mândri de ele, doar ne ofereau atâta libertate, un-doi eram afară, în plus, ne lăsau să fim stăpânii străzilor. Acolo se întâmplau jocurile care nu necesitau multe lucruri: cretă, o minge veche şi zgârâiată, un elastic şi poate o coardă, era averea acumulată de pe la copii, iar ce ne lipsea se inventa pe loc din nimicuri.

Eram o gaşcă destul de mare de copii, chiar şi copiii vecinilor beţivi, Maximca şi Denisca, erau prietenii noştri, doar ce conta cine eşti.

Ziua soarele ne încălzea trupurile noastre firave, iar seara jocurile continuau sub cerul inundat de stele şi sub luna ce servea drept felinar principal. Ce inventivi reuşeam să fim, nu ne plictiseam vreodată.

Nu îmi amintesc exact ce gânduri îmi treceau prin cap atunci, dar sunt sigură că eram fericită şi mulţumită de tot ce am.

copilarie
De la stânga la dreapta: eu, tata și sora.

În amintirea tatălui meu care mă numea “metiska” (în rusă = metisă: descendent provenit din căsătoriile a doi indivizi de etnii diferite), chiar dacă a folosit greşit cuvântul, m-a făcut să mă simt diferită, specială, iar asta mi-a dat curajul să acţionez în ciuda multor lipsuri.