Valentine-ul de la Piaţa Centrală

– Bună ziua, cât costă acest iepuraş pufos?
– 350 lei.
– Dar ăstalalt? Tot e drăguţ.
– 50 lei.
– Daţi-mi-l pe ăsta, nu cred că merită un cadou mai scump.

Aşa începea o zi de muncă la Piaţa Centrală în chioşcul în care se vindeau jucării din pluş. Conversaţia respectivă era între mine şi un băiat tânăr, educat, cu bani însă mai zgârcit sau poate calculat, într-o zi de 14 februarie.

Părinţii mei deţineau o mică afacere, şi anume, comercializau jucării din pluş, iar eu şi sora mea eram lucrătorii perfecţi când venea vorba de sărbători, mai ales dacă cumpărătorul ţintă era tânărul chişinăuian în căutarea unui cadou iubitei.

O altă discuţie, de data aceasta un băiat mai sărăcuţ:

– Care e cea mai mare jucărie pe care o vindeţi?
– Acest urs bej cu fundiţă. Jucăria este de o calitate foarte bună, produsă în Moldova.
– Şi cât costă?
– 1000 lei.
– Şi cât cedaţi* dacă o iau? Vreau să cumpăr un cadou special pentru iubita mea să ştie cât de mare e dragostea între noi.
– V-o pot da cu 980 lei.
– Este scumpă jucăria aceasta, dar ce nu faci pentru iubire. Împachetaţi-mi-o.

Mai erau şi băieţi care veneau cu o floare la mine ori la sora mea, dacă tot e spiritul de sărbătoare. Alţii nu se puteau hotărî ce să cumpere şi analizau toate jucăriile câte o oră. Erau cazuri când trebuia să ajut să se hotărască între 2 jucării, dacă îmi plăceau ambele, alegeam aleatoriu, însă aveam o explicaţie bine formulată de ce una şi nu cealaltă.

Totuşi, era mult mai simplu să vinzi ceva unui bărbat decât unei femei. Nu ştiu ce avem noi femeile de ne place să negociem până la sânge.

Pentru a ne motiva, părinţii ne ofereau procent din vânzări. Noi eram bucuroase să facem asta, nu era greu, câteodată chiar distractiv pe lângă învăţarea abilităţilor de comunicare, convingere, negociere şi nu numai, de care nici nu ne dădeam seama că beneficiem.

Dacă notam toate conversaţiile interesante pe vremea când făceam asta, probabil aveam o carte scrisă.

Pentru cine crede (sau nu) în Valentine’s Day, vă urez să primiţi jucăria perfectă şi/sau multă dragoste de la persoana iubită.

Notă:

* A ceda – cu sensul de “a face reducere”.

 

“Start-up” a la Chișinău

 

SANYO DIGITAL CAMERA
Sursa poză: www.wikimedia.org. Piața Centrală din Chișinău, locul unde se comercializa marfa.

Eram anul doi de facultate, locuiam singură. Cei mai apropiați mie erau departe pe atunci. Sora era plecată la Cluj la studii, iar mama era în străinătate pentru că după criza din 2008 rămăsesem mult pe minus și ăsta era unicul mod prin care puteam ieși din datoriile enorme ce ni s-au adunat. Fiind singură, trebuia cumva să mă întrețin însă pentru aceasta nu aveam mult timp la dispoziție având în vedere că învățatul era prioritatea numărul unu pentru mine.

Așa începe povestea mea de afaceristă fără parteneri. Afacerea nu era pe acte și nici nu era ceva smart sau inovativ, însă mie mi-a rezolvat multe probleme în momente mai grele.

Ce făceam efectiv și cum câștigam aproximativ 2000-3000 lei moldovenești lunar în perioada rece a anului?

Făceam comerț de “stanuri” – din DEX STAN ~uri n. pop. partea unei rochii sau cămăși femeiești, care acoperă corpul de la talie în sus. Noi ne refeream la veste groase din blană artificială care erau folosite mai des de persoanele de la țară ce aveau gospodării. Erau destul de populare și cerute pe vremea aia, iar procesul era următorul:

piata-centrala
Sursa poză: www.tripadvisor.com. Doamna este îmbrăcată în stan.

Sunam în Belorus la producătorii de stanuri și comandam maxim 10 la dimensiunile dorite. Datele de contact mi-au rămas moștenire de la părinți, tata îi cunoștea personal pentru că fusese de nenumărate ori dupa marfă acolo.

Banii de marfă îi trimiteam cu trenul, ruta Chișinău – St. Petersburg, prin însoțitori de vagon pentru 10-15-20 lei moldovenești per produs, prețul creștea periodic. Înainte de a pleca, mama îmi lăsase câteva contacte ale însoțitorilor de vagon, ea le-a primit de la tata, iar tata era fost coleg cu ei. Însă odată contactați am primit vestea proastă că nu mai activează în domeniul respectiv. Așa că am mers pe peron, i-am abordat pe cei care mi s-au părut mai OK (bazat pe prima impresie). Desigur că am fost respinsă de majoritatea, alții îmi cereau un preț prea mare. Dar dintre toți s-au găsit și câțiva care au acceptat, presupun că și ei și-au dat acordul prin aceeași primă impresie creată. Așa că am încheiat contract verbal.

Celor din Belorus le spuneam ziua în care vor primi banii și prin ce persoană i-am trimis. Ei la rândul lor îmi trimiteau marfa în aceeași zi și prin aceeași persoană. Traseul rutei era lung astfel că dura 4 zile până la întoarcere.

Seara trimiteam banii, iar peste 4 zile, dimineața la 6 eram pe peron să îmi iau marfa. Stanurile nu erau grele însă erau voluminoase, așa că aveam o geantă enormă pentru ca ele să încapă acolo. Atunci era și momentul cel mai riscant și periculos, teoretic, pentru că aveam voie să transport maxim 5 produse, tot ce era mai mult însemna afacere și necesita acte sau, mai corect spus, necesita mită în buzunarele polițiștilor de la gară. Eu nu îmi permiteam să fac asta dar nici să le respect condițiile, îndeplinirea lor ar însemna falimentul meu iar eu clar nu îmi doream asta.

După ce pasagerii coborau cu bagaje, eu fuguța urcam și îmi aranjam marfa rapid în geantă. Dacă reușeam să fac asta repede aveam mari șanse să mă strecor printre restul pasagerilor și să trec neobservată. Spre norocul meu, am reușit de fiecare dată.

De la gară până la piață erau 3 stații, locul în care îmi lăsam marfa. Cunoșteam oameni de acolo care erau drăguți să mă ajute astfel că le predam marfa la realizare (termenul folosit pentru a ne referi că banii pentru marfa oferită îi primeam numai după ce vânzarea era efectuată). Acești vânzători de la piață își lăsau și ei un comision simbolic.

După ce îmi predam marfa, mergeam liniștită și transpirată acasă ca ulterior să merg la facultate.

Rapoartele financiare, cu alte cuvinte intrările/ieșirile erau cu grijă scrise într-un caiețel. Făceam aproximativ 80-100 lei moldovenești profit per stan. La sfârșit de lună trăgeam linia și eram bucuroasă că reușeam să ajung atâta pe plus.

Undeva 3-4 ani a durat afacerea mea, era un venit în plus chiar și pe timpul când mă angajasem, doar nu prea e posibil la Chișinău să te întreții cu un singur salariu.

Puțini știau că fac asta, de fapt nici nu voiam să afle cineva, totuși, o domnișoară de oraș nu era chiar fain să își care marfa așa de la gară la piață. Însă acum, după atâția ani, constat că istorioara mea este una dintre multe alte povești similare de afaceri din Chișinău. Și cel mai important este că această mică “afacere” riscantă m-a ajutat să nu mă concentrez pe lipsurile mele ci pe ce era cu adevarat important, adică pe studii.

Mulțumesc tuturor participanților acestui proces de comercializare, chiar dacă probabil niciodată nu veți citi această istorioară, aș vrea să știți că afacerea mea nu era realizabilă fără voi.