Hot Dog Ucrainean

Săptămâna mult aşteptată de vacanţă, de obicei, ne-o petreceam la mare în Ucraina. Koblevo, Odessa, Bugaz, Primorsc, Zatoka era lista de staţiuni pe care le-am vizitat pe parcursul anilor.

Ţin minte că într-un an am descoperit hot dog-ul, iar la mare era motivul cel mai potrivit pentru a-l savura. De ce? Pentru că doar atunci, dacă era un an norocos, mama avea puşculiţa cu bănuţi special rezervată pentru astfel de cheltuieli.

Hot dog-ul nu e sănătos, hot dog-ul este fast food, hot dog-ul este ceva “basic” – toate astea nu ne-au trecut prin cap în niciun moment.

Îmi amintesc foarte bine, chiar dacă a fost mai mult de 10 ani în urmă, cum am rezervat o seară, din cele 7 zile de vacanţă, pentru savurarea gustării.

Ce putea fi mai simplu decât o bucată de pâine în care se punea maioneză, ketchup, un pic de varză, morcov coreean (în rusă: koreiskaya markovka) şi faimosul crenvurșt (noi spuneam, greșit: crenvușcă). Fiecare membru al familiei a primit câte o porție de la chioșcul de lângă plajă şi astfel cu mâncarea “specială” (aşa credeam noi pe atunci) am continuat plimbarea în staţiunea ucraineană.

Pare ciudat să scriu despre asta, având în vedere că acum la fiecare colţ găseşti shaormerie/fast-food la preţuri mici comparativ cu ce găseşti în restaurante, şi totuşi, dacă îmi amintesc bine, câtă bucurie aveam că ne-am permis să ne cumpărăm şi noi câte un hot dog. Când eram copii, de restaurante nici nu era vorba, tot ce ştiam era mâncarea gătită de mama acasă (în prezent, rămân surprinsă de fiecare dată când sunt la restaurant şi aud cum un copil ştie cu exactitate ce să comande menţionând titlu scris în meniu, de parcă merge acolo zilnic).

Aici nu a fost sfârşitul poveştii, ne-a plăcut atât de mult, încât am decis să investim nişte bănuţi acasă pentru a cumpăra ingredientele necesare şi a prepara câte hot dog-uri vrem noi ca să ne săturăm pe adevărate.

Aşa am şi făcut, mâncarea specială a devenit o reţetă simplă şi astfel îmi aduc aminte de cea de a doua bucurie pe care am avut-o, hot dog-ul ucrainean s-a transformat în hot dog homemade. 🙂

La cireșe

Mulți dintre noi au avut experiența lui Ion Creangă, am avut-o și eu, însă acest articol nu este despre furatul cireșelor.

Ieri am fost în piața micuță din cartier și am cumpărat un kilogram de cireșe cu 16 lei românești. Mai exact a fost 1010 gr, s-au cel puțin așa am observat pe cântarul electronic. Am plătit banii doamnei vânzătoare și am plecat rapid acasă să le savurez. Între timp mi-am amintit…

Piața Centrală din Chișinău, un teritoriu enorm, întins pe cel puțin patru străzi, avea un spațiu special amenajat pentru fructe și legume. Câțiva dintre vânzători erau oameni ce comercializau rodul muncii lor, însă majoritatea erau “perekupșiki” (așa le spuneam noi comercianților din piață, este un cuvânt rusesc “перекупщик”, pare a fi mai sugestiv pentru moldoveni).

De mică, mama mă lua la piață ca să mă învețe să fac cumpărături. Când ajungeam la fructe și legume, necesita o atenție maximă. Erau multe opțiuni din care puteam alege, nu degeaba înainte lumea spunea: Moldova, raiul fructelor.

Prima etapă consta din alegerea fructelor, nu neaparat să fie cele mai frumoase, dar culoarea, de exemplu, putea fi un indicator despre cât de copt este fructul. În paralel ne uitam și la preț. Apoi urma gustarea propriu-zisă a lor, să verificăm dacă sunt bune. După ce le cumpăram, ultima etapă era să ne asigurăm că am primit exact kilogramele pentru care am plătit. Mulți vânzători veneau cu cântarele lor de acasă și făceau tot felul de șmecherii ca să iasă ei în câștig. Astfel, am fost învățată de mama, să nu cred ce arată pe cântar, să pun la îndoială ce zice vânzătorul. Ultima etapă era să cântărim cu mâna acea pungă cu fructe, dacă nu părea să fie cât trebuie, mergeam la cântarul pieței care ne arăta kilogramele corecte. În cele mai dese cazuri diferența era de 100-200grame. În bani, însemna ceva, mai ales pe acele vremuri, astfel că trebuia să fim foarte atente.

Cu kilogramele grele ne îndreptam spre casă pentru a le savura…

P.S. Am uitat să menționez, dacă luam mai mult, fără tehnica negociatului nu puteai porni la piață. Am învățat-o și pe asta. 😉

 

Înspre Kaliningrad cu peripeții

Nu am mai fost de mulți ani la Kaliningrad. Eu și sora mea ne doream foarte mult să mergem, dar mai mult decât noi își dorea tata pentru că patria este patrie.

Însă acest subiect ne măcina foarte mult, mai ales din momentul în care nu se mai făceau călatorii directe Chișinău – Kaliningrad, nici cu trenul, nici cu avionul.

Eram în vara anului 2004 și eu am decis – plecăm la Kaliningrad. Tot ce părea o problemă, în capul meu, se aranja frumos pe raftul: “se rezolvă”. Am comunicat acest mesaj cu entuziasm și putere de convingere părinților și surorii. Vestea părea bună, însă puțin realizabilă pentru oamenii care nu au un buget special creat pentru vacanțe. Totuși, cu multe dezbateri, am hotarât toți că trei dintre noi vor merge. Mama era cea care trebuia să rămână acasă.

Bagajele s-au făcut rapid, cu câteva zile înainte de plecare.

Transportul era problema cea mai mare. S-a hotărât că tata face rost de bilete de tren până în Minsk, Belorus, ceea ce s-a rezolvat rapid, pentru că pe atunci tata a fost angajat al Căii Ferate din Moldova. Mai greu era cu Minsk – Kaliningrad, nu puteai gasi oferte online, iar cele ale agențiilor erau foarte scumpe. Lucrând în domeniul transporturilor, s-a gândit tata că rezolvăm cumva pe loc și astfel am pornit la drum…

Am ajuns în Minsk conform planului stabilit. Însă acolo am aflat că nu putem merge cu trenul, pentru că Lituania devenise membră EU. Singura modalitate de a ajunge la destinație cu trenul era să ne facem vize ceea ce era imposibil de făcut într-o zi.

După un timp de gândit și analizat, am prins curaj și am hotărât să ne căutăm norocul la aeroport. Eu tot speram că se rezolvă, tata fuma țigară după țigară, nu îl mai văzusem să facă așa vreodată.

Am ajuns la aeroportul micuț din Minsk, o parte din clădire era în reparație.

Tata a mers să caute soluții, noi așteptam.

– Nu ne lasă, a zis tata.

Nu îmi aduc bine aminte toate motivele, însă unul din ele era suma exagerat de mare de plătit, nu ne puteam permite.

Tata i-a spus toată povestea domnului cu care a vorbit.

“Nu am mai fost de foarte mulți ani acasă. Sunt cu fiicele mele care și ele vor să-și viziteze rudele. La înmormântarea bunicii lor nu au putut veni, măcar mormântul să-l viziteze. Am făcut deja mai bine de jumătate de drum…uite, acolo sunt fetele mele…” și multe altele a zis tata pentru a negocia un preț mai realist.

Domnul i-a zis să revină mai târziu, între timp vede cu ce ne poate ajuta. Se pare că ne-a urmărit cum stăm triste pe scaunele aeroportului din Minsk. Peste câteva ore când a mers tata la el a zis că ne-a găsit un zbor mai ieftin pentru următoarea zi. Ceea ce însemna să petrecem o noapte în Minsk.

Era încă ziuă. Am luat biletele de avion și am mers să ne plimbăm un pic prin frumosul centru al orașului Minsk. Un pic comunist, dar drăguț să vezi străzi de 5 ori mai late decât cele de acasă. Când s-a făcut întuneric, tata a zis să mergem la gara feroviară, pe acea vreme, era proaspăt renovată. Nici vorbă de hotel, nu ne puteam permite. Noi eram gata să facem acest sacrificiu ca să ajungem la destinație, astfel că am mers în camera de așteptare, iar când ne-a luat somnul am adormit pe băncile disponibile. Partea bună era că nu doar noi eram într-o astfel de situație, însă pentru mine și sora mea era o nouă experiență. Nu a fost nici pe aproape lux, însă nici rău nu a fost, am rezistat.

Dimineața devreme am pornit spre aeroport, acolo, surpriză, am aflat că zburăm cu un avion foarte vechi și micuț, în rusă e poreclit “kukuruznik”. Am stat în față și toate orele în care am zburat am ascultat acel zgomot insuportabil de la motorul avionului. Și până în zilele de azi evit să ocup locurile din față din avion.

Am ajuns, într-un final! Verișoara Natașka, verișorul Sirioja, mătușa Tania ne așteptau la aeroport. Ceilalți ne așteptau cu nerăbdare acasă.

La întoarcere, nu îmi aduc aminte exact cum a fost, știu sigur că am avut mai puține peripeții și nici nu mai conta, pentru că obiectivul a fost îndeplinit.

P.S. De atunci am mai fost o singură dată în Kaliningrad, acum 4 ani.

 

Curățenie generală

IMG_0060

În perioada celor 7 ani de acasă, am învățat de la părinți ce înseamnă curățenia.

Regulile curățeniei în casă erau stabilite de mama și învățate de noi puțin câte puțin. Am ajuns să ne placă, chiar dacă procesul de a face curățenie nu este plăcut pentru copii cât și pentru cei maturi.

Dacă ne place așa de mult curățenia, de ce să nu ne asigurăm că bunicii au o casă și ogradă curată, mi-am pus întrebarea eu împreună cu sora mea și verișoarele mele care au avut parte de aceeași educație. Bunicii erau bătrâni și din păcate nu mai aveau puterile necesare să se ocupe, cum trebuie, de gospodărie.

Urma să se întâmple în vacanța de vară și chiar dacă pare un pic ciudat, noi ne-am pus serios pe treabă și am stabilit, din timp, un PLAN. Am hotărât să petrecem două săptămâni la țară, am cumpărat toate ustensilele necesare, am urcat în autobuz și am pornit la Bardar (așa se numește satul).

Desigur, ăsta nu era singurul scop de a merge la țară, însă era unul dintre cele mai bine conturate (oare de unde aveam atâta motivație, mă întreb :D).

Casa bunicilor era mare, însă, așa cum se întâmplă de obicei la bătrâni, ei ocupau doar o cameră din tot spațiul disponibil. Acea odaie se numea “kuhnya” (în România se zice – konyha, din maghiară, însă noi am preluat cuvântul de la ruși). Astfel, am început cu această cameră în care se făceau de toate: se dormea, se mânca, se odihnea, se gătea, etc.

Astăzi spălăm aragazul și chiuveta, mâine ștergem praful și măturăm, poimâine spălăm geamuri și ușile… așa a trecut prima săptămână. În cea de a doua, ne-au venit în ajutor și părinții, curățenia s-a transformat într-o mini-reparație.

Pe lângă a învăța să facem curățenie, astfel, am fost învățați (inconștient) că rezultatul dorit se obține prin muncă. Ce plăcut a fost să vedem rezultatul final!

Sper că bunicii au fost mulțumiți și mândri de nepoții lor.

P.S.  Dedicat bunicilor. 

Peste o săptămână de după Paști, în Republica Moldova se sărbătorește Paștile Blajinilor, zi în care se pomenesc morții și se dă de pomană. 

 

 

La Internet café

 

computers_article_full
Sursa: www.keyword-suggestions.com

 

Erau primele lecții de informatică la școală.

Un cabinet enorm și un singur calculator la 20 de elevi care era plasat în celălalt colț al cabinetului, probabil ca să avem cât mai puțin acces la el. Un prof bătrân și înfricoșător avea responsabilitatea de a ne învăța ce înseamnă calculatorul și la ce bun folosește el. Pentru prima parte: “ce înseamnă calculatorul”, domnul profesor, care poate fi numit Hitler, a decis să ne dicteze teorie.  Eram obligați să o notăm în caiețele pentru ca la următoarea lecție să îi spunem pe de rost tot ce ne-a dictat. Din ce învățasem pe de rost atunci, îmi aduc aminte doar de “șoricel”.

La partea cu: “la ce bun folosește calculatorul”, nu cred că s-a descurcat mai bine. De fapt nu s-a descurcat deloc, mai ales că era un singur calculator pentru toată clasa. Însă, noi eram tineri și curioși, auzisem mai multe despre calculatoare, iar în oraș s-au deschis mai multe Internet café-uri.

Împreună cu prietena mea, am convins un coleg de clasă să meargă cu noi la Internet café și să ne arate ce putem face cu calculatorul. Tatăl lui era profesor de informatică și era norocosul care avea calculator acasă.

Dacă nu greșesc, 7 lei moldovenești costa ora. Am împărțit suma în jumătate cu prietena mea și am mers la un Internet café care, din cele auzite, părea să fie OK.

Ce minunății erau calculatoarele. 

Sala era plină cu oameni care se uitau la ecrane. Colegul nostru care era și el în clasa a 7-a, ne-a explicat rapid și pe scurt cum să îl folosim, iar după aceea a plecat.

Țin minte că nu am înțeles nimic, dar mi se părea captivant și interesant să butonezi și să vezi ceva nou pe ecran. Puteai să scrii ceva și un om virtual să-ți răspundă. Cu grijă navigam pe paginile ce ni le-a deschis colegul nostru, pentru că ne era frică să apăsăm pe ceva și să distrugem tot.

O oră a trecut rapid, însă altele au venit după. Cel mai complicat era să convingem părinții să ne dea bani pentru a merge la Internet café.

Printre aplicațiile accesate erau mIRC, ISQ, mai târziu am aflat și de Google (caută pe Gogle mi-a zis o profesoară). Țin minte că altă dată comunicam cu cineva pe mIRC, mă rugase să îi trimit o poză, în momentul ăla îmi era greu să-mi imaginez cum poți trimite o poză de hârtie prin Internet, mai târziu aflasem și de scaner.

Zâmbesc amintindu-mi câte și mai câte s-au întâmplat. Partea bună este că fără profesor învățasem noua tehnologie, iar acum nici nu-mi imaginez cum am putea să muncim fără calculatoare.

Nici măcar acest articol nu ar fi ajuns instant în alt colț al lumii fără tehnologia de care beneficiem în prezent.

20170405_235759

Diagrama voluntarului

Mi-am pus întrebarea: “Ce înseamnă voluntariatul?”

Răspunsul nu mi se pare atât de simplu. Adică, e ușor să faci “copy/paste” la definiția din dex, este prezentată destul de bine, însă, este mai greu când îți propui să descrii în anumite contexte. Începe să ți se răscolească în interior și să se contureze prin prisma propriilor percepții care sunt cu siguranță subiective.

voluntar-1

Eu, sărac și voluntar?

Când te trezești de dimineață și în casă e frig pentru că nu mai arde focul, când te uiță în jur și vezi așa puține lucruri încât le cuprinzi pe toate cu o singură privire, când auzi părinții vorbind despre nevoile zilelor de azi și mâine, mai este loc pentru voluntariat? De fapt, ce înseamnă cuvântul “voluntariat” în așa momente – cuvântul ăsta aproape nu există în vocabularul oamenilor cu care te vezi zi de zi. Nu pentru că nu vrei să faci asta, doar nu ajungi să te gândești, nu ești învățat să gândești astfel. Voluntariatul probabil înseamnă să mergi la rude să ajuți cu ce e nevoie, că nu sunt bani pentru angajarea profesioniștilor. La fel, probabil e munca pe care o depui la serviciu pentru că ești plătit mult prea puțin pentru lucrul pe care îl faci.

Voluntariatul poate, pentru tine, înseamnă să fii ajutat, să vină oameni buni și să te sprijine cu orice, pentru că orice este binevenit atunci când majoritatea lucrurilor de strictă necesitate îți lipsesc.

Eu, bogat și voluntar?

Te trezești dimineața, foarte devreme, pentru că mergi la bazin sau la sală. Apoi agenda te informează că o să ai ședințe, prezentări, două decizii importante care vor da direcția pentru următoarele câteva luni. Pe parcursul zilei ești căutat prin mai multe căi de comunicare și te gândești să angajezi o secretară (dacă nu o ai deja) ca să faci față tuturor solicitărilor. Delegații, conferințe, meetup-uri și multe alte activități care îți ocupă ziua. Întrebarea cea mai importantă cu care te întâlnești zi de zi este: “Cum să cresc profiturile?” În acel puțin timp care aproape nu există, pleci împreună cu cei dragi într-o excursie la celălalt capăt al pamântului sau îți planifici să experimentezi ceva extrem sau exotic.

Auzi zilnic despre voluntariat, probabil sunt multe organizații non-profit care îți trimit emailuri cu diferite solicitări, auzi în presă, la TV și nu numai.

Voluntariatul poate, pentru tine, înseamnă să contribui financiar la dezvoltarea anumitor proiectelor sociale, non-profit care le consideri de impact.  Apreciezi oamenii care își doresc o schimbare și se  mobilizează să facă ceva în acest sens, însă nu ai timp să îți dedici nici măcar câteva ore pentru o astfel de activitate, pentru că nu e timp, pentru că timpul e business.

Eu și voluntarul din mine

Voluntariatul este o alegere pe care nimeni nu ți-o poate impune. Pentru că voluntariatul nu are restricții de vârstă, îți poate oferi o experiență unică chiar și atunci când credeai că e prea târziu.  Este o sămânță de dimensiune microspică pe care dacă o descoperi, tot tu ești cel care decide ce face cu ea și de acolo începe călătoria…

 

 

 

Valentine-ul de la Piaţa Centrală

– Bună ziua, cât costă acest iepuraş pufos?
– 350 lei.
– Dar ăstalalt? Tot e drăguţ.
– 50 lei.
– Daţi-mi-l pe ăsta, nu cred că merită un cadou mai scump.

Aşa începea o zi de muncă la Piaţa Centrală în chioşcul în care se vindeau jucării din pluş. Conversaţia respectivă era între mine şi un băiat tânăr, educat, cu bani însă mai zgârcit sau poate calculat, într-o zi de 14 februarie.

Părinţii mei deţineau o mică afacere, şi anume, comercializau jucării din pluş, iar eu şi sora mea eram lucrătorii perfecţi când venea vorba de sărbători, mai ales dacă cumpărătorul ţintă era tânărul chişinăuian în căutarea unui cadou iubitei.

O altă discuţie, de data aceasta un băiat mai sărăcuţ:

– Care e cea mai mare jucărie pe care o vindeţi?
– Acest urs bej cu fundiţă. Jucăria este de o calitate foarte bună, produsă în Moldova.
– Şi cât costă?
– 1000 lei.
– Şi cât cedaţi* dacă o iau? Vreau să cumpăr un cadou special pentru iubita mea să ştie cât de mare e dragostea între noi.
– V-o pot da cu 980 lei.
– Este scumpă jucăria aceasta, dar ce nu faci pentru iubire. Împachetaţi-mi-o.

Mai erau şi băieţi care veneau cu o floare la mine ori la sora mea, dacă tot e spiritul de sărbătoare. Alţii nu se puteau hotărî ce să cumpere şi analizau toate jucăriile câte o oră. Erau cazuri când trebuia să ajut să se hotărască între 2 jucării, dacă îmi plăceau ambele, alegeam aleatoriu, însă aveam o explicaţie bine formulată de ce una şi nu cealaltă.

Totuşi, era mult mai simplu să vinzi ceva unui bărbat decât unei femei. Nu ştiu ce avem noi femeile de ne place să negociem până la sânge.

Pentru a ne motiva, părinţii ne ofereau procent din vânzări. Noi eram bucuroase să facem asta, nu era greu, câteodată chiar distractiv pe lângă învăţarea abilităţilor de comunicare, convingere, negociere şi nu numai, de care nici nu ne dădeam seama că beneficiem.

Dacă notam toate conversaţiile interesante pe vremea când făceam asta, probabil aveam o carte scrisă.

Pentru cine crede (sau nu) în Valentine’s Day, vă urez să primiţi jucăria perfectă şi/sau multă dragoste de la persoana iubită.

Notă:

* A ceda – cu sensul de “a face reducere”.

 

Primul meu job pe carte de muncă

20170129_202801.jpg

Primul meu job nu este ceva de laudă, însă a făcut parte din viața mea și nu am cum să neg asta. Primul meu job pare atât de “not about me” încât tot timpul am evitat să povestesc despre asta și bineînțeles că nu a apărut niciodată nici măcar în CV-ul pe care l-am prezentat la interviuri.

În Chișinău, chiar dacă e capitală, nu ai multe opțiuni de job, mai ales dacă ești la școală și nu ai o specialitate. Eu eram exact în această situație, aveam 18 ani, eram în clasa 12-a și îmi doream foarte mult să fiu independentă.

Tata se îmbolnăvise grav, iar zilele petrecute acasă deveneau din ce în ce mai tensionante. Tata nu mai putea să fie capul familiei, iar pe umerii mamei se adunau prea multe greutăți.

Mă hotărâsem – trebuie să muncesc ca să fac și eu ceva bani și ca să-mi ocup gândurile cu alte activități. Nu voiam să renunț de tot la școală, dar credeam că voi avea destul de mult timp având în vedere că în clasa a 12-a nu înveți mai nimic nou, e doar o repetiție a anilor anteriori.

De la o colegă, nou venită în clasă, am aflat de oportunitatea de job la Mcdonald’s. Mi-a convenit programul lor de muncă, puteam lucra 4-6 ore pe zi în cursul săptămânii. Restaurantul nu era departe de casă, iar majoritatea angajaților erau destul de tineri.

Am trimis CV-ul, după care în scurt timp m-au invitat la interviu. Acolo mi-au povestit despre  activitatea restaurantului și cum poți să-ți faci o carieră la ei. Condiții de muncă excelente, pe lângă salariul de 6,50 lei MDL pe oră (1,30 RON) îți mai ofereau 3 pahare de Cola sau Sprite pe zi de lucru.

Pentru ca să mă angajez, mi-au spus că este obligatoriu să trec controlul medical (medicina muncii mai serioasă), care m-a costat în jur de 200 lei MDL (banii mei proprii), pentru că se lucrează cu mâncarea.

Odată ce a rezultat că sunt perfect sănatoasă și aptă de muncă, am primit postul de lucrător comercial. Nici acum nu pot să uit cum un coleg spunea că sună foarte bine să ai o astfel de poziție, dă bine la următoarele interviuri.

După ce m-am angajat, șeful de pe atunci (am uitat cum îl cheamă pentru că stau cam prost cu numele) m-a anunțat că voi fi hostess:

– Unei fete drăguțe ca tine i s-ar potrivi să lucreze ca hostess. În principiu, nu e nimic complicat, vei interacționa cu copiii. Avem 2 săli la etajul 2 în care se sărbătoresc zilele de naștere ale copiilor. Va trebui să ai grijă ca să le fie adusă mâncarea și timp de o oră – două să te joci cu ei. Vei vedea, va fi chiar distractiv. Însă, înainte ca să începi să faci asta aș vrea să lucrezi câte un pic în toate departamentele ca să te familiarizezi cu restaurantul, a zis el.

În fiecare zi de muncă aveam câte un “superviser” care îmi spunea ce să fac. Am început cu sala, trebuia să am grijă să fie ordine, apoi am trecut la prepararea hamburgerelor, cartofilor pai, am ajuns și la casierie, interacțiune directă cu clienții, ceea ce pentru un angajat la Mcdonald’s însemna nivelul următor în carieră. Când aveau chef, fetele care erau angajate de mai mult timp și fuseseră avansate, își permiteau prea multe, dacă nu găseau pe cineva în secunda dorită, începeau să urle prin “back office”.

Pentru că Mcdonald’s pentru chișinăuieni  nu se considera un restaurant ieftin, clientul era cel mai important astfel rapiditatea deservirii și curățenia restaurantului erau prioritare, iar angajații erau doar niște muncitori care trebuiau să îndeplinească ordinele celor superiori. Sunt curioasă dacă după mai bine de 10 ani s-a mai schimbat ceva.

Îmi venea să plâng, nu era ușor.

Când am început să fiu hostess, lucrurile s-au îmbunătățit un pic. Interacționam cu părinții și copii lor care veneau să-și sărbătoreasca ziua de naștere. De la alte angajate hostess am învățat ce jocuri să fac per categorii de vârste. Puneam muzică și dansam cu ei, iar la sfârșit le desenam fețele și mâncam tortul.

Și totuși, era obositor. Dimineața la școală, după masă la lucru, iar seara îmi pregăteam lecțiile pentru următoarea zi. Am rezistat 3 luni, perioadă în care am acumulat 2949, 87 lei MDL (~ 590 RON).

A fost o experiență și asta, am învățat că banul nu se câștigă așa ușor și totodată m-a motivat să studiez ca să ajung și eu cineva în viață.

P.S. Am băut atât de multă cola că nici până acum nu vreau să îi mai simt gustul. În schimb anul acesta am riscat să mănânc pentru prima dată hamburger (după ce vezi din ce se face, nu prea mai ai chef să-l mănânci).

 

 

Înotul – profesia pe care am ratat-o

Această poveste este despre o activitate pe care am practicat-o mai mulţi ani şi aşa va rămâne în istoria vieţii mele pentru totdeauna. Este vorba de înot. Pentru mine înotul nu a reprezentat doar un sport, a fost mult mai mult de atât, iar povestea începe aşa…

Era o zi de lucru pentru tatăl meu. El fiind insoțitor de vagon pe distanţe mari, adesea făcea cunoştinţă cu oamenii cu care se intersecta. În ziua aia, tot vagonul lui era plin de un grup de tineri care mergeau la competiţii în Rusia, astfel a ajuns tata să facă cunoştinţă cu directorul unui bazin de stat din Chişinău.

– Am două fetiţe şi mi-ar plăcea să practice şi ele înotul. Oare aş putea să le aduc la voi, a întrebat tata.

– Da desigur, câţi ani au? Noi avem două bazine: unul pentru copii mai mici şi un bazin olimpic.

– Cea mai mare are 6 ani, iar ce mai mică are 4, a răspuns tata.

– Atunci te aştept să vii cu ele de săptămâna viitoare, începem cu bazinul mic.

Zis şi făcut. Când a ajuns tata acasă, ne-a spus vestea. Eram bucuroase pentru că apa ne plăcea enorm de mult, puteam să ne bălăcim în mare o zi întreagă şi abia aşteptam să mergem la bazin.

Bazinul comunist nu era scump, iar tata era foarte mulţumit pentru că îi plăcuse de domnul director şi avea încredere în el.

Nu a durat mult timp şi ne-au transferat la bazinul olimpic. Aveam 7 ani iar sora 5, eram printre cele mai tinere acolo. Aveam şi un antrenor, Nadejda Anatolievna, o doamnă care vorbea în rusă, estimez că avea în jur de 40 ani, drăguţă, dar şi foarte serioasă faţă de munca sa.

Sora mea a renunţat la înot din cauza unor probleme de sănătate, iar eu am continuat să merg singură. Îmi plăcea să înot destul de mult, însă adesea mă simţeam singurică. Fiind cea mai tânără pe acolo, cei mai mari nu erau interesaţi să intre în vorbă, câteodată erau chiar rautăcioşi fără niciun motiv.

Eu îndeplineam fără abateri toate instrucţiunile oferite de Nadejda Anatolievna, astfel că ea văzuse potenţial în mine. Am fost trecută pe lista sportivilor care se antrenează gratuit. Mergeam de 3 ori pe săptămână, învăţasem să înot foarte bine bras, crawl, spate (eu le spuneam “kroli”, “melnitza” – aşa cum mă învăţase antrenoarea, în rusă), doar la stilul fluture, din cele 4 stiluri de înot fundamentale, am rămas la nivelul începător. Eram foarte sârguincioasă chiar dacă la vârsta mea era mai greu să fii concentrat. Nu îmi amintesc neapărat să mă fi lăudat antrenoarea, însă îi spunea mamei despre performanţele mele.

– I-am spus Cristinei să facă 40 de bazine astăzi (în glumă) dar se pare că ea nu şi-a dat seama şi a executat tot fără nicio pauză şi nici un reproş. Presimt un potenţial în ea, a spus Nadejda Anatolievna.

Când mergeam sâmbăta şi eram aproape singurică în bazin, îmi imaginam că un crocodil ar putea să treacă pe lângă mine şi atunci ce mă fac. Astfel, ca să nu ajungă la mine, măream viteza şi se pare că niciun crocodil nu m-a prins. 😀

Am participat şi la competiţii, fără ca să ştiu de ele. Simplu, veneam la bazin şi mă punea antrenoarea să înot alături de alţi copii din categoria aceleiaşi vârste.

Îmi plăcea să înot, însă nu mai puteam respira de la mirosul clorului. Deasemenea, mă supăram când antrenoarea mă punea să îmi dau bustierul jos, în percepţia ei eu eram mică, însă asta nu se identifica cu percepţia mea.

bazin
Eu, cu bustier, in perioada in care practicam inotul.

Astfel, am frecventat câţiva ani înotul până în momentul în care am prins curaj şi le-am spus părinţilor că nu mai vreau să fiu o sportivă profesionistă. Bineînţeles că au urmat multe discuţii cum că ratez să-mi dezvolt o carieră sportivă, dar ce ştiam eu, tot mică eram şi habar nu aveam ce însemna cu adevărat o carieră.

Când a aflat, Nadejda Anatolieva, era foarte întristată, aşa că mi-a propus să fac o pauză, o săptămâna, două, o luna, două…iar eu tot nu şi nu.

Anii treceau, iar părinţii, mai ales când vedeau competiţii sportive la televizor, îşi imaginau cum puteam să fiu şi eu una din sportivele de la TV.
Câteodată mă gândeam şi eu la asta, regretam puţin.

În concluzie, aş vrea să spun că sunt foarte bucuroasă că am învăţat să înot atât de bine şi totodată sunt bucuroasă că am fost lăsată să îmi hotărăsc singură soarta, atât de mică fiind, tot eu am fost aia care am avut ultimul cuvânt. Mulţumesc părinţilor pentru aceasta. Pentru cei care sunt părinţi sau pentru viitori părinţi, e bine să vă implicaţi în activităţile copiilor, însă, cred că, e şi mai bine când deciizile finale sunt luate de ei.

 

 

 

“Start-up” a la Chișinău

 

SANYO DIGITAL CAMERA
Sursa poză: www.wikimedia.org. Piața Centrală din Chișinău, locul unde se comercializa marfa.

Eram anul doi de facultate, locuiam singură. Cei mai apropiați mie erau departe pe atunci. Sora era plecată la Cluj la studii, iar mama era în străinătate pentru că după criza din 2008 rămăsesem mult pe minus și ăsta era unicul mod prin care puteam ieși din datoriile enorme ce ni s-au adunat. Fiind singură, trebuia cumva să mă întrețin însă pentru aceasta nu aveam mult timp la dispoziție având în vedere că învățatul era prioritatea numărul unu pentru mine.

Așa începe povestea mea de afaceristă fără parteneri. Afacerea nu era pe acte și nici nu era ceva smart sau inovativ, însă mie mi-a rezolvat multe probleme în momente mai grele.

Ce făceam efectiv și cum câștigam aproximativ 2000-3000 lei moldovenești lunar în perioada rece a anului?

Făceam comerț de “stanuri” – din DEX STAN ~uri n. pop. partea unei rochii sau cămăși femeiești, care acoperă corpul de la talie în sus. Noi ne refeream la veste groase din blană artificială care erau folosite mai des de persoanele de la țară ce aveau gospodării. Erau destul de populare și cerute pe vremea aia, iar procesul era următorul:

piata-centrala
Sursa poză: www.tripadvisor.com. Doamna este îmbrăcată în stan.

Sunam în Belorus la producătorii de stanuri și comandam maxim 10 la dimensiunile dorite. Datele de contact mi-au rămas moștenire de la părinți, tata îi cunoștea personal pentru că fusese de nenumărate ori dupa marfă acolo.

Banii de marfă îi trimiteam cu trenul, ruta Chișinău – St. Petersburg, prin însoțitori de vagon pentru 10-15-20 lei moldovenești per produs, prețul creștea periodic. Înainte de a pleca, mama îmi lăsase câteva contacte ale însoțitorilor de vagon, ea le-a primit de la tata, iar tata era fost coleg cu ei. Însă odată contactați am primit vestea proastă că nu mai activează în domeniul respectiv. Așa că am mers pe peron, i-am abordat pe cei care mi s-au părut mai OK (bazat pe prima impresie). Desigur că am fost respinsă de majoritatea, alții îmi cereau un preț prea mare. Dar dintre toți s-au găsit și câțiva care au acceptat, presupun că și ei și-au dat acordul prin aceeași primă impresie creată. Așa că am încheiat contract verbal.

Celor din Belorus le spuneam ziua în care vor primi banii și prin ce persoană i-am trimis. Ei la rândul lor îmi trimiteau marfa în aceeași zi și prin aceeași persoană. Traseul rutei era lung astfel că dura 4 zile până la întoarcere.

Seara trimiteam banii, iar peste 4 zile, dimineața la 6 eram pe peron să îmi iau marfa. Stanurile nu erau grele însă erau voluminoase, așa că aveam o geantă enormă pentru ca ele să încapă acolo. Atunci era și momentul cel mai riscant și periculos, teoretic, pentru că aveam voie să transport maxim 5 produse, tot ce era mai mult însemna afacere și necesita acte sau, mai corect spus, necesita mită în buzunarele polițiștilor de la gară. Eu nu îmi permiteam să fac asta dar nici să le respect condițiile, îndeplinirea lor ar însemna falimentul meu iar eu clar nu îmi doream asta.

După ce pasagerii coborau cu bagaje, eu fuguța urcam și îmi aranjam marfa rapid în geantă. Dacă reușeam să fac asta repede aveam mari șanse să mă strecor printre restul pasagerilor și să trec neobservată. Spre norocul meu, am reușit de fiecare dată.

De la gară până la piață erau 3 stații, locul în care îmi lăsam marfa. Cunoșteam oameni de acolo care erau drăguți să mă ajute astfel că le predam marfa la realizare (termenul folosit pentru a ne referi că banii pentru marfa oferită îi primeam numai după ce vânzarea era efectuată). Acești vânzători de la piață își lăsau și ei un comision simbolic.

După ce îmi predam marfa, mergeam liniștită și transpirată acasă ca ulterior să merg la facultate.

Rapoartele financiare, cu alte cuvinte intrările/ieșirile erau cu grijă scrise într-un caiețel. Făceam aproximativ 80-100 lei moldovenești profit per stan. La sfârșit de lună trăgeam linia și eram bucuroasă că reușeam să ajung atâta pe plus.

Undeva 3-4 ani a durat afacerea mea, era un venit în plus chiar și pe timpul când mă angajasem, doar nu prea e posibil la Chișinău să te întreții cu un singur salariu.

Puțini știau că fac asta, de fapt nici nu voiam să afle cineva, totuși, o domnișoară de oraș nu era chiar fain să își care marfa așa de la gară la piață. Însă acum, după atâția ani, constat că istorioara mea este una dintre multe alte povești similare de afaceri din Chișinău. Și cel mai important este că această mică “afacere” riscantă m-a ajutat să nu mă concentrez pe lipsurile mele ci pe ce era cu adevarat important, adică pe studii.

Mulțumesc tuturor participanților acestui proces de comercializare, chiar dacă probabil niciodată nu veți citi această istorioară, aș vrea să știți că afacerea mea nu era realizabilă fără voi.