Oare anul nou ce vine va fi mai bun decât cel trecut?

gyvmk5ppdxi-coley-christine

Sunt mulți ani deja de când sărbătoresc Anul Nou. Statistic vorbind aproximativ jumătate din viață s-a strecurat prin acești ani vechi și noi.

Probabil de aceea îmi pun întrebarea: oare anul nou ce vine chiar va fi mai bun decât cel trecut?

Noi toți ne urăm un an nou ce vine mai frumos, mai prosper, fericit și multe altele. Anul nou ne dorim să fie mult mai bun decât cel ce a trecut. Și eu fac asta, din suflet le urez tuturor să înceapă anul cu dreptul, din 1 ianuarie să pună prima cărămidă întru realizarea unui an mai prosper.

Se spune că așa cum întâlnești anul nou, așa va continua tot restul anului. Dar este adevărat oare? Eu zic că depinde, la fel cum depinde foarte mult de noi dacă anul nou ce vine va fi mai bun decât cel trecut.

În 30 decembrie mi-am analizat anul vechi, câte din obiective mi-au fost realizate. Asta, cred eu, este una din modalitățile prin care ne dăm seama dacă anul vechi a fost mai bun decât anul celălalt vechi.

Așa că dacă anul 2017 va fi într-adevăr mai bun decât cel trecut o să aflăm peste 365 zile, între timp vă urez să nu așteptați, începeți de astăzi să vă transformați zilele în ceea ce cu adevărat vă doriți.

 

Moș Crăciun există, nu numai de sărbători

Eram în Rusia, mai exact în Kaliningrad, la marea Baltică. Era vara, cald şi frumos. Kaliningrad este fostul oraş german Königsberg, însă eu l-am cunoscut că fiind parte din Rusia, locul în care s-a născut tata.

Un oraş frumos, curat şi pe vremea aceea încă vizitat de mulţi germani. Marea Baltică e destul de rece comparativ cu altele, însă nouă ne plăcea foarte mult pentru că ne puteam arunca în valurile enorme. Tot pe litoral puteai găsi o grămadă de bijuterii din chihlimbar, dar dacă nu îţi permiteai să cumperi una puteai să găseşti chihlimbar în formă naturală pe mal.

Îmi aduc bine aminte că în ziua aia cu soare bunica ne-a pregătit ceva de mâncare, mama a pus lucrurile în geantă şi am pornit la mare. Bunica a rămas acasă. Din oraş până la plajă ajungeam cu trenul rapid, făceam aproximativ o jumătate de oră.

Odată ajunşi acolo, ne-am bălăcit în mare, ne-am jucat, ne-am învineţit buzele de stat atât în apă, pe scurt, ne-am bucurat de vacanţa făină. Mama avea grijă în tot acest timp ca noi să nu mergem prea departe în apă.

Când se lăsa soarele, am salutat marea şi am mers pe peron să aşteptăm trenul. Ceva ne lipsea că să fie ziua de nota zece. Ne doream şi noi ceva bun, măcar o bomboană sau o îngheţată. Banii mamei erau strict pentru biletele de drum, dar asta nu le explici unor copii. Nu ne plângeam căci nu eram alintate, totuși, aşteptam o surpriză, copiii cred în Moş Crăciun pe tot parcursul anului.

Şi uite că nu degeaba. În momentul ăla am observat doi domni care se uitau zâmbind la noi, s-au apropiat de mama şi au zis ceva în germană. Nu am înţeles nimic, însă am acceptat cu drag bunătăţile ce ni le-au întins mie şi surorii mele. Ne-au salutat şi au dispărut. Cu grabă am deschis cutiuţa şi am găsit gume, bomboane din alea nemţeşti, de calitate. Mmm, ce bune erau.

Au trecut mai mult de 20 de ani iar eu tot nu pot uita de generozitatea acelor domni. Aşa ceva cu siguranţă nu se putea întâmpla în Republica Moldova pe vremea când totul era un deficit.

– Vă mulţumesc, să ştiţi că mi-aţi umplut sufletul de bucurii. Ani de zile mi-am tot amintit de voi.

Iar pentru că bunătatea este molipsitoare, am urmat exemplul lor. Sunt mare şi mă bucur că acum pot să fac şi eu măcar câţiva copii fericiţi. De Crăciun, fac cadouri unor copii pe care nu-i cunosc însă sunt sigură că se vor bucura enorm de surprizele lui “Moşu” pentru că au fost cuminţi şi merită.

Crăciun fericit tututor! Şi nu uitaţi, un mic dar poate schimba viaţa unui sufleţel ce acum are nevoie de ajutorul nostru.

xxmszprm_ck-caleb-woods

Prima noastră bicicletă de oameni mari

Aveam 10 ani şi de un lucru eram sigură: vreau o bicicletă. Desigur că şi sora mea mai mică era convinsă de acelaşi lucru. Tata avea rolul de Moş Crăciun, iar noi știam că dacă eşti copil cuminte ai toate şansele să ţi se îndeplinească dorinţele.

Învăţasem să pedalez, sora mea la fel. Nici nu mai ştiu cine a contribuit cel mai mult, dar îmi aduc aminte sigur că am folosit bicicleta verișorilor mai mari şi că părinţii şi-au dedicat ceva timp să ne înveţe. Fiind copii, probabil am învăţat destul de rapid să mergem pe bicicletă. Terenul dedicat procesului de învăţare era “ploshadka” (din rusă: spaţiu de joacă, curte).

Odată ce m-am învăţat, îmi plăcea la nebunie, dar ghinion – nu aveam bicicletă. Noroc de tata care într-o zi cu voie bună a spus:

– Scumpele tatei, o să vă cumpăr bicicletă.

Ce rău îmi pare că în momentul ăla nu am cerut un “deadline”, dar copil fiind de unde să o mai ştiu şi pe asta. L-am crezut pe cuvânt, mai ales că serviciul lui implica călătorii permanente în Rusia, Belarus unde auzisem că se produc biciclete tare faine.

Eram un copil visător şi optimist, credeam fără îndoieli că voi avea bicicletă cât de curând.

A trecut un an. Între timp am aflat de o vorbă rusească mai veche “oбещанное 3 года ждут” care spune: “trebuie să aştepți 3 ani pentru realizarea unei promisiuni”. Iar pentru că tatăl meu era rus, aveam şanse mari să se întâmple astfel.

A mai trecut un an, iar vorba aia rusească îmi stătea tot mai pronunţat în cap şi speranţele de a avea o bicicletă se spulberau puţin câte puţin. Când veneau sărbătorile, din nou îmi desenam în cap traseele pe bicicleta mea ideală.

Am ajuns în al treilea an. Era o zi de vară în care am mers să-l întâlnim pe tata, la Gara Feroviară din Chişinău, care se întorcea din delegaţia de serviciu și surpriză – bicicleta AIST era în faţa noastră. De acolo şi până acasă am cărat-o cumva pentru că lanţul nu era uns şi nu puteai să te dai pe ea. Dar asta nu era nicio problema, după atâţia ani…

18nfsfu0qmu-natasza-remesz

Abia când am ajuns acasă, ne-am dat seama că o bicicletă la 2 persoane e cam greu să o împarţi. Într-un final, am stabilit de comun acord că o vom folosi pe rând.

După ce bicicleta era gata pentru utilizare am mers pe terenul unei şcoli la o distanţă de 5 minute de casă, să nu ne vadă alţi copii probabil, şi am dat startul. Făceam câte 2-3 cercuri cu bicicleta pe terenul de alergat. Eram transpirate dar şi cele mai fericite.
Când s-a făcut rece, am depozitat-o în “sarai” (cuv. rusesc, noi îl foloseam când ne refeream la micul nostru depozit în care ne pastram lucrurile mai vechi, zarzavaturile) pentru că acolo eram sigure că va fi în siguranţă. Însă povestea nu se termină aici. Peste câteva luni am mers până în “sarai” să iau ceva, nu puteam crede ochilor, bicicleta nu mai era acolo. O mare tristețe ne-a copleșit sufletele. În momentul ăla, tata nu mai avea încotro şi a fost nevoit să ne spună. A luat bicicleta pentru a se deplasa până la serviciu, câteva minute de neatenţie şi bicicleta noastră mult aşteptată şi mult dorită fusese furată.

– Promit că vă iau alta, a zis tata.

De data aceasta, având lecţia învăţată, am sărit împreună cu sora mea şi am zis: “avem nevoie de 2 biciclete cel târziu până vara ce vine”. Mă întreb dacă învățasem lecția corectă având în vedere că următoarea bicicletă mi-am cumpărat-o după mulți ani și iar îmi fusese furată…

metiska în Chişinăul de altădată

Pe vremea în care nu erau calculatoare în ţara în care am avut norocul să aterizez, când o oră era cât o zi întreagă de astăzi, vai, câte lucruri faine apucam să fac împreună cu copii din ograda vecină.

“Ploshadka” – aşa se numea locul nostru de joacă, e un cuvânt rusesc folosit de către moldovenii micuţi ce eram pe vremea aceea. “Ploshadka” era amplasată lângă strada virgină, virgină pentru că abia reuşeam să vedem câteva maşini în decursul unei zile. Orice maşină era întâmpinată de noi cu multă atenţie şi zâmbete. Evident că nu ne era frică de ele şi nici nu ni se păreau periculoase pentru că noi eram mai mulţi decât ele, noi eram stăpânii acelor străzi pustii din centrul Chişinăului. Străzi înconjurate din toate părţile de case aproape dărăpănate, case în care locuiam şi noi. Eram mândri de ele, doar ne ofereau atâta libertate, un-doi eram afară, în plus, ne lăsau să fim stăpânii străzilor. Acolo se întâmplau jocurile care nu necesitau multe lucruri: cretă, o minge veche şi zgârâiată, un elastic şi poate o coardă, era averea acumulată de pe la copii, iar ce ne lipsea se inventa pe loc din nimicuri.

Eram o gaşcă destul de mare de copii, chiar şi copiii vecinilor beţivi, Maximca şi Denisca, erau prietenii noştri, doar ce conta cine eşti.

Ziua soarele ne încălzea trupurile noastre firave, iar seara jocurile continuau sub cerul inundat de stele şi sub luna ce servea drept felinar principal. Ce inventivi reuşeam să fim, nu ne plictiseam vreodată.

Nu îmi amintesc exact ce gânduri îmi treceau prin cap atunci, dar sunt sigură că eram fericită şi mulţumită de tot ce am.

copilarie
De la stânga la dreapta: eu, tata și sora.

În amintirea tatălui meu care mă numea “metiska” (în rusă = metisă: descendent provenit din căsătoriile a doi indivizi de etnii diferite), chiar dacă a folosit greşit cuvântul, m-a făcut să mă simt diferită, specială, iar asta mi-a dat curajul să acţionez în ciuda multor lipsuri.